Ella

Nu aș fi scris nimic, niciodată despre tema aceasta dacă nu mi-ar fi fost cerut să scriu. E tema momentului și e mult mediatizată zilele acestea: Sfârcuri. Sună de parcă ar fi centrul unei ținte. De parcă cere să fie pus punctul pe i. Am să fac câțiva pași mai în spate ca să ajung în lume normalității mele. Sutienul. Am început să port sutien cândva, după 23 de ani. Cele mai frumoase și mai căutate sutiene erau cele din dantelă, unele fără dublură, iar de sârmele sau balenele ce țin sânii pe anumite poziții , nici nu se auzise pe atunci. Sutienul nu schimba forma naturala a sânilori, nu îi făcea să pară mai mari și nici nu îi ”împingeau sus”. Sânii erau clasificați pe forme și mărimi: mari ca pepenii, rotunzi ca merele, copti ca perele, mici ca niște prunișoare sau lungi ca niște langoși. Dacă marile cabarete ale lumii acceptau ca mărimea lor pe scenă să fie exact cât să încapă în căușul unei palme, implanturile de silicoane, pe vremea aceea, ar fi fost văzute ca niște injurii la...

Mă întâlnisem cu o prietenă pe care nu o văzusem de ceva vreme și ne plimbam pe malul râului mâlos și leneș ce străbate orașul de la est la vest. Discutam despre oboseala de a aproba mereu ”noile” curente ale generațiilor X,Y, milenials, care puneau noi denumiri unor concepte care existau de sute și mii de ani. Nu era nimic nou în dietele redescoperite de aceștia sau în exercițiile de yoga practicată de yogini și re-brand-uite acum cu beneficii miraculoase asupra celor ce le practică. Încă nu reușise nici unul să leviteze sau să scape măcar de plictiseala singurătății. Căci de aceea totul se petrecea ”în rețea”, de sau fără socializare. Nu era cool dacă îți citeai cartea de seară singur și liniștit în patul tău sau să îți faci o purificare a organismului fără să o pui ”live”.  - Dacă aș arunca o sticlă cu un mesaj în râul ăsta, să fie purtată până la mare și apoi să fie gasită de un singuratic romantic ce se plimbă dimineața cu picioarele goale prin nisipul rece și umed, ar fi so...

Citesc specificațiile unui produs nou. La un moment dat, se rupe firul. Clientul parca a luat-o razna, ceea ce vrea e ca în zicala aceea: "să îl faci bici care să și pocnească". Mă amăgesc cu vorba:”Clientul are întotdeauna dreptate” și o iau de la capat. Poate că sunt eu prea obosită și mi-a scăpat ceva. Îmi notez pașii pe hârtie: nu, din păcate nu eu am greșit. Acum se complică puțin treaba: vor urma un șir lung de e-mailuri, semnate sobru și oficial, în cel puțin una din limbile de circulație internațională, câteva meetinguri - acele sedințele pe telefoane sau prin internet, în timpul cărora, dacă te sună copilul, mama sau soțul închizi, fiindcă deja au învățat lecția că nu poți fi deranjată. Si totul se va termina cu un compromis. Un compromis între ceea ce ne-am dori să fie viața noastră și ceea ce reușim cu adevărat să realizăm, dar mai ales să fim, noi înșine, în aceasta existența. Deschid câteva bloguri și le citesc. Sunt scriitori români, ajunsi la maturitatea vârs...