Mă întâlnisem cu o prietenă pe care nu o văzusem de ceva vreme și ne plimbam pe malul râului mâlos și leneș ce străbate orașul de la est la vest. Discutam despre oboseala de a aproba mereu ”noile” curente ale generațiilor X,Y, milenials, care puneau noi denumiri unor concepte care existau de sute și mii de ani. Nu era nimic nou în dietele redescoperite de aceștia sau în exercițiile de yoga practicată de yogini și re-brand-uite acum cu beneficii miraculoase asupra celor ce le practică. Încă nu reușise nici unul să leviteze sau să scape măcar de plictiseala singurătății. Căci de aceea totul se petrecea ”în rețea”, de sau fără socializare. Nu era cool dacă îți citeai cartea de seară singur și liniștit în patul tău sau să îți faci o purificare a organismului fără să o pui ”live”.
- Dacă aș arunca o sticlă cu un mesaj în râul ăsta, să fie purtată până la mare și apoi să fie gasită de un singuratic romantic ce se plimbă dimineața cu picioarele goale prin nisipul rece și umed, ar fi socotită doar un gunoi ce ar putea ucide pelicanii din deltă, focile de pe ultima banchiză care se desprinde din continentul alb.
- Și care ar fi mesajul din sticlă? am încercat eu să intru în joc.
Zâmbi, semn că îi plăcea jocul, apoi răspunse:
- Încă nu știu. Promit că am să-l scriu.
Am trecut mai departe încercând să evităm subiectul cu mesajul în sticlă, pentru a-l păstra ca temă pentru acasă și a-i găsi o rezolvare cât mai originală.
În aval, râul avea o mică cascadă, făcută din beton pentru a oxigena apa purtatoare de farame de viață. O minge, pierdută de vreun copil, sărea neobosită ca si cum ar fi vrut să urce cascada și să o ia înapoi, la stăpânul său. Uneori jocul acesta putea să dureze zile. Ne-am bucurat de moment, probabil ultimul din această toamnă. Următoarea minge va fi pierdută abia la vară.
Se lăsa seara și ne pătrundea o umezeală rece, de la vântul de toamnă ce bătea dispre nord. Râul se încălzise peste zi, iar acum, de pe suprafața lui, se ridicau aburi, formând o ceață vălurită.
De pe digul de beton al celuilalt mal, am reușit cu greu să descifrez un graffiti: ”Smoke and mirrors”.
Am cercetat atentă suprafața apei pentru a găsi magica iluzie pe care cineva ne-o sugera prin acel mesaj. Oare râurile, mările și oceanele, aceste curgeri interminabile ale lumii, vor să ne transmită ceva? Sau poate suntem doar noi cei care așteptăm semne în tot ce ne înconjoară?
Aburul s-a ridicat mai departe și a acoperit întreg graffiti-ul, lăsându-ne doar cu o urmă palidă a mesajului. Un ecou al iluziilor pe care le creăm, dar și ale celor pe care le pierdem în fiecare zi.
- Dacă aș arunca o sticlă cu un mesaj în râul ăsta, să fie purtată până la mare și apoi să fie gasită de un singuratic romantic ce se plimbă dimineața cu picioarele goale prin nisipul rece și umed, ar fi socotită doar un gunoi ce ar putea ucide pelicanii din deltă, focile de pe ultima banchiză care se desprinde din continentul alb.
- Și care ar fi mesajul din sticlă? am încercat eu să intru în joc.
Zâmbi, semn că îi plăcea jocul, apoi răspunse:
- Încă nu știu. Promit că am să-l scriu.
Am trecut mai departe încercând să evităm subiectul cu mesajul în sticlă, pentru a-l păstra ca temă pentru acasă și a-i găsi o rezolvare cât mai originală.
În aval, râul avea o mică cascadă, făcută din beton pentru a oxigena apa purtatoare de farame de viață. O minge, pierdută de vreun copil, sărea neobosită ca si cum ar fi vrut să urce cascada și să o ia înapoi, la stăpânul său. Uneori jocul acesta putea să dureze zile. Ne-am bucurat de moment, probabil ultimul din această toamnă. Următoarea minge va fi pierdută abia la vară.
Se lăsa seara și ne pătrundea o umezeală rece, de la vântul de toamnă ce bătea dispre nord. Râul se încălzise peste zi, iar acum, de pe suprafața lui, se ridicau aburi, formând o ceață vălurită.
De pe digul de beton al celuilalt mal, am reușit cu greu să descifrez un graffiti: ”Smoke and mirrors”.
Am cercetat atentă suprafața apei pentru a găsi magica iluzie pe care cineva ne-o sugera prin acel mesaj. Oare râurile, mările și oceanele, aceste curgeri interminabile ale lumii, vor să ne transmită ceva? Sau poate suntem doar noi cei care așteptăm semne în tot ce ne înconjoară?
Aburul s-a ridicat mai departe și a acoperit întreg graffiti-ul, lăsându-ne doar cu o urmă palidă a mesajului. Un ecou al iluziilor pe care le creăm, dar și ale celor pe care le pierdem în fiecare zi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu