Ella

Am asistat aseară la o conferință care avea ca temă cele doua Europe: de Est și de Vest , cum să avem o Europă unică. Dacă cei din vest ar cunoaște și ar înțelege perioada comunistă care a stigmatizat estul Europei iar cei din est ar cunoaște și înțelege problemele vestului, diferențele nu ar mai fi atât de mari și am putea avea o singură Europă. ”Europa salvează-ne!” este mesajul acestor zile. Europa ne aude? Europa ne cunoaște? Dacă în cazul Holocaustului, acesta a luat sfârșit odată cu terminarea războiului, schimbarea comunismului s-a vrut să se facă treptat, principiile capitalismului și democrației să fie învățate, înușite în timp. Personal, am tot susținut principiul rătăcirii în deșert a poporului lui Moise, pentru ca societatea să uite să mai fie sclavă comunistă, dar azi mi-am schimbat părerea radical. Dacă vom uita cum a fost, riscăm să ne întoarcem de unde am plecat. ”De data asta votez” este un alt mesaj cu care se speră să se mobilizeze cei ce nu au votat pâna a...

Zilele acestea m-am tot intalnit cu un subiect: respingerea ( en. rejection ). Nu exista persoana care sa nu fi fost vreodata respinsa. De la copilul caruia i se refuza o jucarie sau ciocolata, la tinerii care sunt respinsi in dragoste, la cei ce sunt respinsi la interviuri. Dar la oricat de multe respingeri am fi supusi, tot nu vom trece peste ele cu zambetul pe buze; fiindca respingerea e renuntarea fortata la ceea ce ne dorim. Cu cat lucrul pe care ni-l dorim e mai important, cu atat suferinta e mai mare. Dupa o bogata experienta in respingeri (primite, nu date), am inceput sa ma intreb "De ce?". Nu exista un raspuns universal valabil, dar Jia Jiang a avut ideea de a face un experiment- terapie: si-a propus ca timp de 100 de zile sa fie respins pentru a deveni insensibil la durerea provocata de respingere. Cam tot acelasi lucru l-a facut si Alexis Zorba, personajul lui Nikos Kazantzakis care, pentru a scapa de pofta de cirese ce l-a facut sa se aplece un drum intreg ,...

De la etajul trei al clădirii de birouri - o clădire din aluminiu și sticlă- se vede vechea fabrică de confecții abandonată în anii privatizării. Asemenea ei, au rămas în oraș  zone a căror soartă este înscrisă în mii de dosare litigioase blocate și sute de proiecte amânate. Fabrica a rămas în picioare. Neoanele ce atârnă de grinzile de beton și se văd încă prin ferestrele sparte, n-au mai fost aprinse de 20 de ani. Câteva perdele stau aninate, fluturând în zilele înnorate ca un strigăt disperat de ajutor. Doar vântul se mai plimbă prin halele largi, peste golul rămas în urma prădătorilor. Pe vecinul meu, domnul Molnar, l-au dus la azil. Începuse să aibă privirea albă, ca o ceață lăptoasă ce se lăsa tot mai deasă cu fiecare zi. Cuvintele-i erau neînțelese, venite parcă dintr-o altă lume. Știam că nu va mai deschide niciodată ușa apartamentului de vis-a-vis. Două apartamente în oglindă: atât de departate, atât de diferite. Apoi, într-o zi draperiile i s-au dat la o parte și cine...

Am intalnit de nenumarate ori fetite imbracate nepotrivit varstei lor: pantofiori cu tocuri mult mai mari decat varsta, fustite care le ramaneau tot mai scurte, rujuri de buze si lacuri de unghii in culori tipatoare. Nu razi cand vezi astfel de lucruri. Penibilul depaseste imboldul hilarului dar se infige in obrazul si mintea parintelui. Asa nu vei rade nici de un copil obez, nici de un copil obraznic. Astazi Ana, o fetita dezinvolta de nici zece anisori, careia nu i-am vazut niciodata sfiala de a avea prea putini ani pentru a privi in ochi "oamenii mari", purta peste bluzita alba cu imprimeuri roz, un lantisor de aur cu un pandantiv mult prea mare si prea sobru pentru dimensiunile ei. L-am zarit in timp ce se pregatea sa intre in scoala. - Ana, ce e cu lantisorul acela la gatul tau?. Nu ti-e teama ca il poti pierde? - Nu! Azi l-am luat cu imprumut. - Nu e al tau? - A fost al bunicii mele si dupa ce implinesc 18 ani, va fi al meu. Bunica mi l-a lasat mostenire mie. Ana...