Treceți la conținutul principal

Respingerea

Zilele acestea m-am tot intalnit cu un subiect: respingerea (en. rejection).
Nu exista persoana care sa nu fi fost vreodata respinsa. De la copilul caruia i se refuza o jucarie sau ciocolata, la tinerii care sunt respinsi in dragoste, la cei ce sunt respinsi la interviuri. Dar la oricat de multe respingeri am fi supusi, tot nu vom trece peste ele cu zambetul pe buze; fiindca respingerea e renuntarea fortata la ceea ce ne dorim. Cu cat lucrul pe care ni-l dorim e mai important, cu atat suferinta e mai mare.

Dupa o bogata experienta in respingeri (primite, nu date), am inceput sa ma intreb "De ce?".
Nu exista un raspuns universal valabil, dar Jia Jiang a avut ideea de a face un experiment- terapie: si-a propus ca timp de 100 de zile sa fie respins pentru a deveni insensibil la durerea provocata de respingere.
Cam tot acelasi lucru l-a facut si Alexis Zorba, personajul lui Nikos Kazantzakis care, pentru a scapa de pofta de cirese ce l-a facut sa se aplece un drum intreg , a mancat un cos intreg si nu i-au mai trebuit niciodata. Nu a reusit acelasi lucru si cu bautura.

Despre experimentul amintit puteti sa cititi aici:
www.rejectiontherapy.com/100-days-of-rejection-therapy
sau sa urmariti prezentarea TED:
www.youtube.com/watch?v=-vZXgApsPCQ

Eu cred ca nu vom reusi sa fim insensibili la respingere niciodata, atata timp cat va exista vreun lucru sa ni-l dorim. Si cum zilnic, fara sa ne mai gandim, ne dorim o multime de lucruri (un pahar de suc, o prajitura, o cana de apa rece, o plimbare cu barca, o vacanta) vom continua sa cerem, de la noi insine sau de la oricine.
Dupa 100 de zile de respingere, unul dintre lucrurile pe care le-a invatat Jia Jiang este modul in care ceri pentru a nu fi respins. Daca reusesti sa convingi oamenii ca ideile tale sunt bune, sa ii faci sa inteleaga modul in care gandesti, ai sanse mari sa nu mai fi respins.

Adevaratul experiment nu se face totusi cu o lista precum a lui, ci se face cu lucrurile reale din viata noastra. Daca ai pierdut o sansa, fa astfel ca ea sa mai apara. Daca ai fost refuzat , poate a fost facut cu un motiv sau poate ca nu aceea este calea.

Atata timp cat voi fi vie imi doresc sa cer .

Respinge-ma!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...