Treceți la conținutul principal

Mostenirea

Am intalnit de nenumarate ori fetite imbracate nepotrivit varstei lor: pantofiori cu tocuri mult mai mari decat varsta, fustite care le ramaneau tot mai scurte, rujuri de buze si lacuri de unghii in culori tipatoare. Nu razi cand vezi astfel de lucruri. Penibilul depaseste imboldul hilarului dar se infige in obrazul si mintea parintelui. Asa nu vei rade nici de un copil obez, nici de un copil obraznic.

Astazi Ana, o fetita dezinvolta de nici zece anisori, careia nu i-am vazut niciodata sfiala de a avea prea putini ani pentru a privi in ochi "oamenii mari", purta peste bluzita alba cu imprimeuri roz, un lantisor de aur cu un pandantiv mult prea mare si prea sobru pentru dimensiunile ei. L-am zarit in timp ce se pregatea sa intre in scoala.
- Ana, ce e cu lantisorul acela la gatul tau?. Nu ti-e teama ca il poti pierde?
- Nu! Azi l-am luat cu imprumut.
- Nu e al tau?
- A fost al bunicii mele si dupa ce implinesc 18 ani, va fi al meu. Bunica mi l-a lasat mostenire mie.
Ana facea azi un exercitiu, o pregatire de parada, o prima repetitie a marelui eveniment. Mandria de a purta un lucru nepotrivit varstei ii dadea fetei o importanta mult mai mare. Colegele se adunasera in jurul ei admirandu-i podoaba de pret.

Sunt multi copii care asteapta varsta majoratului cand vor primi in dar o tara. Cand tarile in care s-au nascut ii vor recunoaste ca fii ai lor. Pana atunci, repeta mersul de parada, zi de zi, alaturi de strainii care le-au dat viata.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe