De la etajul trei al clădirii de birouri - o clădire din aluminiu și sticlă- se vede vechea fabrică de confecții abandonată în anii privatizării. Asemenea ei, au rămas în oraș zone a căror soartă este înscrisă în mii de dosare litigioase blocate și sute de proiecte amânate.
Fabrica a rămas în picioare. Neoanele ce atârnă de grinzile de beton și se văd încă prin ferestrele sparte, n-au mai fost aprinse de 20 de ani. Câteva perdele stau aninate, fluturând în zilele înnorate ca un strigăt disperat de ajutor. Doar vântul se mai plimbă prin halele largi, peste golul rămas în urma prădătorilor.
Pe vecinul meu, domnul Molnar, l-au dus la azil. Începuse să aibă privirea albă, ca o ceață lăptoasă ce se lăsa tot mai deasă cu fiecare zi. Cuvintele-i erau neînțelese, venite parcă dintr-o altă lume. Știam că nu va mai deschide niciodată ușa apartamentului de vis-a-vis. Două apartamente în oglindă: atât de departate, atât de diferite.
Apoi, într-o zi draperiile i s-au dat la o parte și cineva a început să scoată saci negri pe culoarul comun al casei. Ultimele rămășițe ale vieții domnului Molnar, se scurgeau acum pe hol, lăsând în urmă un miros greu, de mucegai.
Ultimul "parc de distracții" plecase. Își adunaseră mașinuțele, leagănele, caruselele și se mutaseră în alt oraș. Pe terenul viran, urma să vină, după mulți ani, alți nomazi cu tiribombele lor. Câțiva căluți de lemn abandonați, ai căror zâmbete ciudate desenate cu câteva straturi de vopsele, îți spuneau c-o ironie aspră: "Gata, s-a terminat".
Prin peretele de sticlă ce separă două zone ale aceluiaș birou, se vede masa la care a lucrat colegul care a plecat. Tastatura, căștile și monitorul i-au fost luate - un fel de ritual care are alungă de fiecare dată tristețea despărțirii. În colț, o floare în ghiveci stă veștejită.
Sunt lucruri, cărora nimeni nu le mai dă viață. Părăsite.
Fabrica a rămas în picioare. Neoanele ce atârnă de grinzile de beton și se văd încă prin ferestrele sparte, n-au mai fost aprinse de 20 de ani. Câteva perdele stau aninate, fluturând în zilele înnorate ca un strigăt disperat de ajutor. Doar vântul se mai plimbă prin halele largi, peste golul rămas în urma prădătorilor.
Pe vecinul meu, domnul Molnar, l-au dus la azil. Începuse să aibă privirea albă, ca o ceață lăptoasă ce se lăsa tot mai deasă cu fiecare zi. Cuvintele-i erau neînțelese, venite parcă dintr-o altă lume. Știam că nu va mai deschide niciodată ușa apartamentului de vis-a-vis. Două apartamente în oglindă: atât de departate, atât de diferite.
Apoi, într-o zi draperiile i s-au dat la o parte și cineva a început să scoată saci negri pe culoarul comun al casei. Ultimele rămășițe ale vieții domnului Molnar, se scurgeau acum pe hol, lăsând în urmă un miros greu, de mucegai.
Ultimul "parc de distracții" plecase. Își adunaseră mașinuțele, leagănele, caruselele și se mutaseră în alt oraș. Pe terenul viran, urma să vină, după mulți ani, alți nomazi cu tiribombele lor. Câțiva căluți de lemn abandonați, ai căror zâmbete ciudate desenate cu câteva straturi de vopsele, îți spuneau c-o ironie aspră: "Gata, s-a terminat".
Prin peretele de sticlă ce separă două zone ale aceluiaș birou, se vede masa la care a lucrat colegul care a plecat. Tastatura, căștile și monitorul i-au fost luate - un fel de ritual care are alungă de fiecare dată tristețea despărțirii. În colț, o floare în ghiveci stă veștejită.
Sunt lucruri, cărora nimeni nu le mai dă viață. Părăsite.
Comentarii
Trimiteți un comentariu