Treceți la conținutul principal

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă. 

Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului.

Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartamentelor, pipăind la urmă după gaura cheii. Deschise ușa, dădu să intre, când se împiedică de ceva. Aprinse un chibrit și văzu un extinctor. Pe extinctor era un bilet: ”ORICE OM PREVĂZĂTOR ARE ÎN CASĂ UN EXTINCTOR”. Chibritul se stinse. Apucă pe bâjbâite extinctorul și îl scoase pe hol, nu fără să îl lovească de tocul ușii, apoi de zidul culoarului. Se vede că manevra aceasta nu o mai făcuse.

Vecinul avea un copil extrem de agitat, care sărea mereu, uite asa: ca o minge. Taică-su obișnuia să îl țină legat în pat cu niște curele. La ora aceea, baiatul era dezlegat iar în vacarmul cu extinctorul, acesta se năpusti afară, luă extinctorul și îl goli pe ântreg palierul.

Nevrând să fie părtaș la toată mizeria aceea, C. intră repede în apartament, închise ușa după el, moment în care auzi un cîntec bine cunoscut, răcnit din o mulțime de guri. Întinse mâna spre cuierul din perete unde avea agățată o lanternă cu baterie pătrată. O aprinse și văzu bucătăria plină de colegi, iar pe masă,  câteva fete în poziție solemnă cântau din toti rărunchii: MULȚUMIM DIN INIMĂ PARTIDULUI, (bis), CĂ-NTRO ZI DE SĂRBĂTOARE,...

Din tăcerea neagră a nopții, lumea din blocurile vecine începuse să iasă pe la ferestre.

        ...mulțumim din inimă partidului...


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...