Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună.
Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni.
De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține.
Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția.
Totul identic: trezirea la aceeași oră, mesele la orele obișnuite, același meniu. Aceleași drumuri. Nimic nou.
Și-atunci apare întrebarea:
Ce aș putea schimba într-o zi care, de fapt, nu se schimbă?
Lunea mea a fost atât de monotonă, ca toate lunile din ultimul an. Ziua în care nici iarba nu crește. Nimic care să-mi atragă atenția. Nicio știre memorabilă. Niciun plan. Nicio provocare. O zi lipsită de sens, de parcă a fost doar un spațiu gol între două clipe.
Și în tot acest gol, am început să observ… previzibilitatea.
Oamenii din jurul meu fac aceleași gesturi. Eu însămi, fac aceleasi gesturi, am acelasi parfum, spun aceleasi replici, vizionez acelasi gen de filme. Cumpăr același tip de pâine și un ștrudel cu mac, de la aceeași vânzătoare care îmi știe deja numele, locul unde traiesc, preferintele, ora la care ies de la serviciu. Dar eu? Eu nu știu nici măcar cum o cheamă.
Mi-am spus că mâine voi cumpăra cu totul altceva si o voi saluta pe nume.
~
Prietena si colega mea din facultate mă sună. Mă invită la o terasă. Îi spun, ca de obicei, că nu am timp.
— Și eu care voiam să te scot în oraș!, îmi zice. Replică pe care am mai auzit-o, identică, de zeci de ori în ultimii ani.
Dar azi, am decis: mâine mă voi întâlni cu ea.
Mâine va fi ziua în care ceilalți rămân la fel dar eu nu!
Doar că…
Mâine nu există. Mâine e azi.
🌀 Ai simțit și tu vreodată că trăiești aceeași zi în buclă? Că zilele își pierd conturul și totul devine o repetiție obositoare? Spune-mi în comentarii: ce ai schimba dacă ai repeta o zi la nesfârșit?
Comentarii
Trimiteți un comentariu