Ella

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...

Luna plină e atât de mică în seara asta — cât un bănuț de un cent. Abia o zăresc printre ramuri, ca o amintire palidă a unei alte nopți, demult, când părea că vine spre noi, uriașă și portocalie. Atunci s-a vorbit despre ea la știri. Puteai să-i vezi craterele prin lentila unui aparat foto cu zoom bun sau cu un telescop. Era atât de aproape!... Mă gândesc adesea la nopțile de pe malul râului, la pescuit. La început stăteam doar și-l priveam, apoi, când am început să am si eu răbdare, mi-a pus o undiță în mână. Pescuitul e o lecție în sine. Despre tăcere. Despre așteptare. Uneori treceau ore fără nicio tresărire a luciului apei. Alteori un pește mai pofticios mușca după câteva minute. Insa, de multe ori ne întorceam cu plasa goală. Dar nu despre pești era vorba. Pe malul apei nu vorbeam. Liniștea facea parte din ritual. Doar câte o rață sălbatică rupea calmul, sau vreun pește sarea lucind în lumina soarelui. Linistea era un cuib care ne cuprindea pe toti: apa, pesti, oameni si pasari,...