Luna plină e atât de mică în seara asta — cât un bănuț de un cent. Abia o zăresc printre ramuri, ca o amintire palidă a unei alte nopți, demult, când părea că vine spre noi, uriașă și portocalie. Atunci s-a vorbit despre ea la știri. Puteai să-i vezi craterele prin lentila unui aparat foto cu zoom bun sau cu un telescop. Era atât de aproape!...
Mă gândesc adesea la nopțile de pe malul râului, la pescuit. La început stăteam doar și-l priveam, apoi, când am început să am si eu răbdare, mi-a pus o undiță în mână. Pescuitul e o lecție în sine. Despre tăcere. Despre așteptare. Uneori treceau ore fără nicio tresărire a luciului apei. Alteori un pește mai pofticios mușca după câteva minute. Insa, de multe ori ne întorceam cu plasa goală. Dar nu despre pești era vorba.
Pe malul apei nu vorbeam. Liniștea facea parte din ritual. Doar câte o rață sălbatică rupea calmul, sau vreun pește sarea lucind în lumina soarelui. Linistea era un cuib care ne cuprindea pe toti: apa, pesti, oameni si pasari, raze impletite cu ramuri de salcie.
Îmi amintesc mirosul mâlului, clipocitul blând al apei, vântul care îmi usca obrajii și îmi încurca părul. Învățasem să caut cu privirea printre rădăcini, să recunosc umbrele peștilor, să nu mă sperii de șerpii care lunecau pe suprafața apei și apoi dispăreau în găuri săpate în mal. Număram secundele în care lișițele se scufundau sub luciul apei. Umblam după libelule pe malurile surpate, iar dacă prindeam vreuna, o duceam acasă și o puneam între cele două foi de sticlă ale ferestrei, ca niste zane captive intr-un palat de clestar.
Elena nu venea niciodată cu noi. Crescută pe malurile Dunării, stia sa prinda peștii cu mâinile goale. Ne plăcea să glumim pe tema asta, dar nu se supăra. Vara, când Dunărea scădea, în spatele limanurilor rămâneau ochiuri de apă pline cu pești. Cu cât apele se retrăgeau, cu atât devenea mai ușor să-i prinzi — scotocind cu mâinile prin nămolul gros al fundului de baltă. Era un alt fel de pescuit. Mai direct, mai sălbatic. Fără undițe, fără așteptări.
Nu am povestit niciodată prietenilor mei despre zilele acelea. Pescuitul era „o treabă de băieți”, sau cel puțin așa se spunea. De fapt, niciun copil pe care îl știam nu mergea la pescuit. Nu m-am întâlnit niciodată cu vreunul pe malul apei.
Ultima dată când am pescuit singură eram deja adolescenta. Alesesem un loc bun — cu apă adâncă și curată la mal, fără rădăcini in care să se agate firul. Apa se învârtea în cercuri, iar mai spre mijlocul raului peștii săreau din când în când, semn că niște răpitori erau prin preajmă. Nu am fost bine primită de cei câțiva pescari bătrâni de acolo. M-au certat: că sperii peștii, că le încurc firele, că în acel loc nu se pescuiește cu râmă, ci cu muscă, că una, că alta. Până la urmă am plecat. In scurt timp, altcineva mi-a luat locul.
Aș mai colinda și acum malurile râului, până când soarele se va reflecta printre copacii plecați spre apă iar luna va răsări galbenă si dulce ca mierea. Poate că așteptarea nu e doar despre pești. Poate e despre toate acele clipe în care viața curge, fără grabă, pe lângă noi, lăsând urme abia vizibile — dar care rămân in amintire pentru totdeauna.
💭 Ai și tu un loc al tăcerii, al amintirilor și al apei care curge fără să ceară nimic? Scrie-mi în comentarii despre locul tău preferat din copilărie sau despre ultima dată când ai făcut ceva doar pentru tine, în liniște.
Comentarii
Trimiteți un comentariu