Tractorul ducea după el o caruță. În căruță erau Erzsi neni și Kati neni, bucătăresele de la fermă. Mai erau și câteva canistre de aluminiu. Într-una era ciorba de cartofi cu ciolan afumat, în alta era fasolea scăzută iar în alta era apa. Costița friptă era într-un vailing acoperit cu un șervete mare de bucătărie. Pâinile le puseseră într-un coș mare, ca acelea în care adunam noi știuleții de porumb. În alte coșuri de nuiele erau puse cele 85 de farfurii de faianță din care aveam să mâncăm noi, studenții de la Mate și Info, prânzul, de data aceasta în câmp, și cina, când aveam să ne întoarcem seara la conacul fermei unde eram cazați.
Inginerul agronom, cel ce conducea această fermă, locuia cu soția în aceeași curte a vechiului conac, într-o casă mai mică, cu o arhitectura pătrățoasă, simplă. Conacul, aflat la câțiva kilometri de Cenad spre granița cu Ungaria, era situat imediat după gardul pichetului de grăniceri. De la drum trebuia să treci printr-un parc cu copaci seculari ca să ajungi în fața intrării impunătoare. În spate, conacul avea un salon cu uși mari, vitrate. Aici, pe niște mese lungi din scânduri ghiluite și băncuțe de lemn, era locul de luat masa. Tot prin salon intram și noi când ne întorceam de la câmp, ca să ajungem la dormitoarele noastre.
Seara, ne așteptau cu apă caldă. Un cazan mare încălzit cu lemne pentru fete și mai unul pentru băieți. În baia cu 5 lavoare și 3 dușuri, ne înghesuiam prima dată cele 50 de fete, apoi urmau cei 30 de băieți.
Între conac și casa agonomului era improvizat un duș în aer liber: între 4 panouri de tablă ondulată era suspendat un butoi mare, cătrănit cu bitum ce se încălzea de la soare. Mă furișam împreună cu o colegă la dușul din curte, ori de câte ori ajungeam prea târziu la cel din interior. A fost anul când am început să mă ”dezbrac” de inhibiții.
În toamna lui '88, după un examen dur, 85 de studenți intraserăm la facultate. Pe noi, cei din anul întâi ne aduceau aici, lângă graniță. Pe cei din anii mai mari, care începeau să înțeleagă cum merg treburile într-o Românie comunistă, nu riscau să-i aducă aici.
Într-o seară, după papricașul de cartofi sau fasolea cu costiță (nu mai știu în ce zi a săptămânii fusese), ne-au îmbarcat pe toti în remorcile tractoarelor și am plecat spre ferma vecină, la fizicieni. Se întunecase de-a binelea, iar tractorul, cu farurile aprinse, executa viraje dreapta- stânga, pe un câmp drept ca-n palmă, fără repere, semne, indicatoare, pe o rută știută doar de el. Zăream la orizont luminile Ungariei, de parcă am fi navigat în derivă pe o mare aparent liniștită. Ne-a trecut la un moment dat prin minte că suntem răpiți și vânduți la unguri ca să le lucrăm lor câmpurile. Am râs. Am râs!
La ferma vecină ne așteptaun un agronom , un foc mare de tabară și cei 60 de studenți de la fizică. Am petrecut până după miezul nopții cu țuică, pâine și slănină pe care o prăjeam înfiptă-n bețe la focul de tabără.
Dimineața, un tovarăș ne-a adunat în curtea conacului și ne-a spus că trebuie să semnalăm orice ni se pare suspect: dacă vedem persoane cu valize în mână ce se îndreaptă spre vest, peste câmp și nu pe drum, sau grupuri , familii cu bagaje ce merg spre direcția opusă satului.
- De ce ar merge cineva cu o valiză în mână, de nebun, pe un câmp drept ca-n palmă? ne-am trezit noi întrebând.
- Voi doar să raportați! O să aflăm noi de ce! veni răspunsul tovarășului.
Și am aflat și noi mai târziu, că agronomul fizicienilor cu soția, trecuseră de dimineață cu ARO-ul din dotarea CAP-ului, să lase niște țuică grănicerilor de lângă noi. Apoi făcuseră cale-ntoarsă, așa, direct peste câmp și peste graniță, cum obișnuiau dealtfel să facă când îi ”cinsteau” și pe vecinii unguri, doar că de data aceasta, nu s-au mai întors.
Inginerul agronom, cel ce conducea această fermă, locuia cu soția în aceeași curte a vechiului conac, într-o casă mai mică, cu o arhitectura pătrățoasă, simplă. Conacul, aflat la câțiva kilometri de Cenad spre granița cu Ungaria, era situat imediat după gardul pichetului de grăniceri. De la drum trebuia să treci printr-un parc cu copaci seculari ca să ajungi în fața intrării impunătoare. În spate, conacul avea un salon cu uși mari, vitrate. Aici, pe niște mese lungi din scânduri ghiluite și băncuțe de lemn, era locul de luat masa. Tot prin salon intram și noi când ne întorceam de la câmp, ca să ajungem la dormitoarele noastre.
Seara, ne așteptau cu apă caldă. Un cazan mare încălzit cu lemne pentru fete și mai unul pentru băieți. În baia cu 5 lavoare și 3 dușuri, ne înghesuiam prima dată cele 50 de fete, apoi urmau cei 30 de băieți.
Între conac și casa agonomului era improvizat un duș în aer liber: între 4 panouri de tablă ondulată era suspendat un butoi mare, cătrănit cu bitum ce se încălzea de la soare. Mă furișam împreună cu o colegă la dușul din curte, ori de câte ori ajungeam prea târziu la cel din interior. A fost anul când am început să mă ”dezbrac” de inhibiții.
În toamna lui '88, după un examen dur, 85 de studenți intraserăm la facultate. Pe noi, cei din anul întâi ne aduceau aici, lângă graniță. Pe cei din anii mai mari, care începeau să înțeleagă cum merg treburile într-o Românie comunistă, nu riscau să-i aducă aici.
Într-o seară, după papricașul de cartofi sau fasolea cu costiță (nu mai știu în ce zi a săptămânii fusese), ne-au îmbarcat pe toti în remorcile tractoarelor și am plecat spre ferma vecină, la fizicieni. Se întunecase de-a binelea, iar tractorul, cu farurile aprinse, executa viraje dreapta- stânga, pe un câmp drept ca-n palmă, fără repere, semne, indicatoare, pe o rută știută doar de el. Zăream la orizont luminile Ungariei, de parcă am fi navigat în derivă pe o mare aparent liniștită. Ne-a trecut la un moment dat prin minte că suntem răpiți și vânduți la unguri ca să le lucrăm lor câmpurile. Am râs. Am râs!
La ferma vecină ne așteptaun un agronom , un foc mare de tabară și cei 60 de studenți de la fizică. Am petrecut până după miezul nopții cu țuică, pâine și slănină pe care o prăjeam înfiptă-n bețe la focul de tabără.
Dimineața, un tovarăș ne-a adunat în curtea conacului și ne-a spus că trebuie să semnalăm orice ni se pare suspect: dacă vedem persoane cu valize în mână ce se îndreaptă spre vest, peste câmp și nu pe drum, sau grupuri , familii cu bagaje ce merg spre direcția opusă satului.
- De ce ar merge cineva cu o valiză în mână, de nebun, pe un câmp drept ca-n palmă? ne-am trezit noi întrebând.
- Voi doar să raportați! O să aflăm noi de ce! veni răspunsul tovarășului.
Și am aflat și noi mai târziu, că agronomul fizicienilor cu soția, trecuseră de dimineață cu ARO-ul din dotarea CAP-ului, să lase niște țuică grănicerilor de lângă noi. Apoi făcuseră cale-ntoarsă, așa, direct peste câmp și peste graniță, cum obișnuiau dealtfel să facă când îi ”cinsteau” și pe vecinii unguri, doar că de data aceasta, nu s-au mai întors.
Comentarii
Trimiteți un comentariu