Apa nu urca la etajul al 3-lea.
În fața blocului, pe partea cealaltă a drumului, acolo unde fuseseră cândva niște case, era acum un teren viran, peste care trona o reclama mare de tablă a Partidului Comunist și o cișmea publică de unde obișnuiam să aducem apă. O căram în galeți mari, de tablă smălțuită: albe la interior și verzi la exterior.
La etajul întâi locuia doamna Olaru, o bătrână trecta de 80 de ani, cu părul alb plutindu-i neîngrijit în jurul capului. Zâmbea mereu în timp ce înșira la politețuri pe care eu nu le prea înțelegeam. Femeia aceasta uscățivă, ce evada din apartamentul ei doar până la ușa vecină, aparținea cu totul secolului trecut.
Într-una din zile mă prinse cu găleata goală în mână și mă pofti să iau apă din bucătăria ei. Am considerat ca un gest de politețe să accept invitația ei și am intrat în apartamentul încărcat de lucruri a căror întrebuințare nu o cunoșteam, mirosind a Carmol și unsori farmaceutice. În timpul în care firicelul de apă avea să umple găleata de 10 litri, bătrâna doamnă Olaru, îmi făcu turul apartamentului de doua camere. O mobilă supradimensionată ne obliga să ne strecurăm cu greu de la o ușă la alta. Pe pereți, câteva fotografii înrămate o ajutară să-mi prezinte ceea ce odată fusese familia ei. De pe un cal sur, în haine de ofițer, soțul doamnei Olaru, ne privea peste umăr, ținând ferm hățurile calului.
- Soțul meu a fost ofițer în garda regală. - o spuse cu atâta mândrie și mai ales tărie, că involuntar, am aruncat o privire către holul de intrare, să nu o fi auzit-o careva. În vremea aceea, era interzis și să exiști dacă cumva ai fi servit familia regală, darămite să rostești astfel de bazaconii și să afișezi astfel de mărturii.
Între timp, găleata s-a umplut și eu m-am întors în apartamentul de deasupra doamnei ce aparținea secolului trecut.
În casa în care locuia una din profesoarele de la școala la care învățam, singura membră de partid din scoala aceea si cu aspirații de directoare, locuia la parter, pe stânga, imediat după ce intrai pe poarta înaltă și îngustă, familia Damșa. Eram destul de mică când le-am făcut o vizită împreună cu tatăl meu. Ne-am oprit în fața casei. De pe partea cealaltă a drumului, am cuprins intr-o privire clădirea cu etaj și geamuri înalte, dispuse simetric fața de linia porții. Casa le aparținuse cândva în întregime. Comuniștii le naționalizaseră casa și le confiscase o parte din bunuri. Fuseseră scoși din apartamentul cel mare de de-asupra porții și puși să locuiască cu chirie, în apartamentul mic de lângă scară. Nu aveau copii și se consolau cu gândul că oricum nu ar fi avut cui să lase casa moștenire.
Ne-a întâmpinat o femeie înaltă, bine făcută, trecută de 70 de ani, ce purta o fustă lungă, negră, prafuită, peste care își legase un șorț, la fel de lung, de o culoare indefinită. Părul, neașteptat de negru pentru vârsta ei, jumătate levita în jurul capului, jumătate se lupta să evadeze dintr-un coc prins lejer la spate. Domnul Damșa, purta o pereche de pantaloni cu o palmă mai scurți, dintr-un postav atât de gros că păreau că nu se vor îndoi niciodată și-l vor sili pe locatar să rămână în picioare atâta vreme cât îi poartă. Avea o cămașă a cărei petice colorate înveselea oarecum acest ansamblu.
Am intrat direct într-o încăpere întunecată, ce avea rol de bucătărie, de cameră de zi și de dormitor in acelasi loc. În mijlocul camerei domnea o masă de lemn, deasupra căreia atârna o tijă de aramă ce avea în capăt un bec, prea slab să lumineze, în plină zi, colțurile încăperii.
- Cu ce să vă servesc? Trebuie să vă fie sete, pe căldura asta! Am să vă aduc niște dulceată! spuse bătrâna doamnă încântată.
A fost prima dată în viața mea când am fost servită cu dulceață. Neștiind de acest obicei, am crezut mai întâi că bătrâna o luase razna și întrasem și eu în jocul tatălui meu, de a ne face că-i luam în serios pe oamenii aceia tare ciudați. Bătrâna a venit la noi cu niste farfurioare de sticlă colorată, atât de mici încât se pierdeau chiar și în mâinile mele de copilă, iar în ele pusese câte o lingură de dulceață. Dulceața era însoțită de pahare cu apă.
- Nu am avut timp să curăț argintăria. spuse bătrâna frecându-și lingurița din fața ei de un colț al șorțului.
Într-un apartament aproape insalubru, se pomenise despre argint. Am ridicat lingurița în fața nasului și am privit-o ca pe un obiect unic, venit dintr-o altă lume, care trebuia să rămână ascunsă. Atunci am văzut clar monograma de pe coada linguriței, aceeasi pe care nimeni n-o băgase în seamă, deasupra porții, în văzul tuturor.
În fața blocului, pe partea cealaltă a drumului, acolo unde fuseseră cândva niște case, era acum un teren viran, peste care trona o reclama mare de tablă a Partidului Comunist și o cișmea publică de unde obișnuiam să aducem apă. O căram în galeți mari, de tablă smălțuită: albe la interior și verzi la exterior.
La etajul întâi locuia doamna Olaru, o bătrână trecta de 80 de ani, cu părul alb plutindu-i neîngrijit în jurul capului. Zâmbea mereu în timp ce înșira la politețuri pe care eu nu le prea înțelegeam. Femeia aceasta uscățivă, ce evada din apartamentul ei doar până la ușa vecină, aparținea cu totul secolului trecut.
Într-una din zile mă prinse cu găleata goală în mână și mă pofti să iau apă din bucătăria ei. Am considerat ca un gest de politețe să accept invitația ei și am intrat în apartamentul încărcat de lucruri a căror întrebuințare nu o cunoșteam, mirosind a Carmol și unsori farmaceutice. În timpul în care firicelul de apă avea să umple găleata de 10 litri, bătrâna doamnă Olaru, îmi făcu turul apartamentului de doua camere. O mobilă supradimensionată ne obliga să ne strecurăm cu greu de la o ușă la alta. Pe pereți, câteva fotografii înrămate o ajutară să-mi prezinte ceea ce odată fusese familia ei. De pe un cal sur, în haine de ofițer, soțul doamnei Olaru, ne privea peste umăr, ținând ferm hățurile calului.
- Soțul meu a fost ofițer în garda regală. - o spuse cu atâta mândrie și mai ales tărie, că involuntar, am aruncat o privire către holul de intrare, să nu o fi auzit-o careva. În vremea aceea, era interzis și să exiști dacă cumva ai fi servit familia regală, darămite să rostești astfel de bazaconii și să afișezi astfel de mărturii.
Între timp, găleata s-a umplut și eu m-am întors în apartamentul de deasupra doamnei ce aparținea secolului trecut.
În casa în care locuia una din profesoarele de la școala la care învățam, singura membră de partid din scoala aceea si cu aspirații de directoare, locuia la parter, pe stânga, imediat după ce intrai pe poarta înaltă și îngustă, familia Damșa. Eram destul de mică când le-am făcut o vizită împreună cu tatăl meu. Ne-am oprit în fața casei. De pe partea cealaltă a drumului, am cuprins intr-o privire clădirea cu etaj și geamuri înalte, dispuse simetric fața de linia porții. Casa le aparținuse cândva în întregime. Comuniștii le naționalizaseră casa și le confiscase o parte din bunuri. Fuseseră scoși din apartamentul cel mare de de-asupra porții și puși să locuiască cu chirie, în apartamentul mic de lângă scară. Nu aveau copii și se consolau cu gândul că oricum nu ar fi avut cui să lase casa moștenire.
Ne-a întâmpinat o femeie înaltă, bine făcută, trecută de 70 de ani, ce purta o fustă lungă, negră, prafuită, peste care își legase un șorț, la fel de lung, de o culoare indefinită. Părul, neașteptat de negru pentru vârsta ei, jumătate levita în jurul capului, jumătate se lupta să evadeze dintr-un coc prins lejer la spate. Domnul Damșa, purta o pereche de pantaloni cu o palmă mai scurți, dintr-un postav atât de gros că păreau că nu se vor îndoi niciodată și-l vor sili pe locatar să rămână în picioare atâta vreme cât îi poartă. Avea o cămașă a cărei petice colorate înveselea oarecum acest ansamblu.
Am intrat direct într-o încăpere întunecată, ce avea rol de bucătărie, de cameră de zi și de dormitor in acelasi loc. În mijlocul camerei domnea o masă de lemn, deasupra căreia atârna o tijă de aramă ce avea în capăt un bec, prea slab să lumineze, în plină zi, colțurile încăperii.
- Cu ce să vă servesc? Trebuie să vă fie sete, pe căldura asta! Am să vă aduc niște dulceată! spuse bătrâna doamnă încântată.
A fost prima dată în viața mea când am fost servită cu dulceață. Neștiind de acest obicei, am crezut mai întâi că bătrâna o luase razna și întrasem și eu în jocul tatălui meu, de a ne face că-i luam în serios pe oamenii aceia tare ciudați. Bătrâna a venit la noi cu niste farfurioare de sticlă colorată, atât de mici încât se pierdeau chiar și în mâinile mele de copilă, iar în ele pusese câte o lingură de dulceață. Dulceața era însoțită de pahare cu apă.
- Nu am avut timp să curăț argintăria. spuse bătrâna frecându-și lingurița din fața ei de un colț al șorțului.
Într-un apartament aproape insalubru, se pomenise despre argint. Am ridicat lingurița în fața nasului și am privit-o ca pe un obiect unic, venit dintr-o altă lume, care trebuia să rămână ascunsă. Atunci am văzut clar monograma de pe coada linguriței, aceeasi pe care nimeni n-o băgase în seamă, deasupra porții, în văzul tuturor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu