Treceți la conținutul principal

Ultima noapte de vară

Ne strecuram pe străduțele înguste din partea veche a satului de la malul mării. Încercam să ne îndepărtăm cât mai mult de agitația turiștilor  și de gălăgia restaurantelor fancy cu chelneri care își agățau clienții de pe stradă prezentând scorțosul șervet alb suspendat pe antebraț.

Pe timpul zilei, partea aceasta a satului era puțin umblată. Avea un mers al lucrurilor simple, cu femei ce-și făceau rugăciunile dis de dimineață în micuța lor bisericuță, cu oameni gospodari ce-și dereticau mai întâi casele  apoi plecau pe la treburile lor. De cum se lăsa seara, oamenii se întorceau la casuțele lor, iar prin ferestrele deschise, puteai pătrunde cu privirea în viețile lor.

La adăpostul întunericului, străzile arătau acum altfel și recunoșteam cu greu traseul pe care obișnuiam să-l parcurg dis de dimineață. La una dintre curțile cu zidul gros de piatră, poarta mare era larg deschisă. Pe sub pomii în care atârnau ghirlande de lumină, erau așezate câteva mese.
Ne-am așezat la una din ele și am comandat vin roșu ce ne-a fost adus în carafe aburinde.

De mâine vara avea să se sfârșească iar tu să pleci mai departe. Pentru câtă vreme oare aveam să te caut? Voi uita foșnetul valurilor, voi uita fierbințeala nisipului și serile lungi de vară.
În curtea cu măslini, muzica ne fura orice gând de îngrijorare.

https://youtu.be/nwXY0II9-Mo?t=30 (L'Indifference - Cafe Accordion Orchestra)

Buzele tale arse șopteau ceva de neînțeles. Aveau gust de sare. Muzica îmi învârtea în cap toate gândurile. Amesteca plăcerea ultimei seri cu tristețea desparțirii, fericirea cu părerile de rău.
Printre ramurile măslinilor,  se zărea un vapor ancorat undeva departe în larg cu toate luminile aprinse. Părea că plutește în aer. De sus, și marea părea mai înaltă. Unde aveau să fie de mâine vapoarele?

https://www.youtube.com/watch?v=8Flik7f6Bfw (OPA TSUPA : Mamma mia (valse))

Se duce vara, se duce...


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...