Treceți la conținutul principal

Pantera neagră


Titlul unui articol îmi atrage atenția: "French man held after a black panther stolen from zoo" și aflu că o panteră neagră a fost prinsă de autorități și dusă la zoo, după ce a fugit pe fereastra apartamentului unde era ținută. Proprietarul ei a fost reținut după ce a încercat să o fure de la zoo.
Mă uit la zgarieturile de pe mână și fac rapid niște calcule: dacă pisica care mi le-a făcut are cam două kilograme și jumătate iar felina neagră cam 25 de kilograme, înseamnă o proporție de 1 la 10. Încerc să refac scena înlocuind pisica cu pantera, dar ceva nu se potrivește: pisica mea își petrece timpul în curtea de lângă casă și reușesc cu greu să o împiedic să intre înăuntru, în timp ce pantera neagră își dorește să fie afară și fuge pe fereastră.
Pantera este acum într-un centru unde se încearcă reintegrarea ei în viața sălbatică, o dez-domesticire a ei. Două surate: una ce-și adoră viața de lângă casă și cealaltă ce tânjește după cea sălbatică.

Nu știu ce a fost în mintea mea când am ales să merg în vacanță într-un oraș din Italia. Locuiesc într-un oraș destul de mare dar într-o zona liniștită. Mi-am imaginat că va fii înteresant să îmi petrec câteva zile într-un apartament situat în orașul vechi, cu case din piatră și străduțe înguste.

Apartamentul era mare și aerisit, construit pe verticală. Mă simțeam bine în el, dar dacă aș fi întins mâna, aș fi putut atinge balconul clădirii din față. Pe un scuter, un italian gesticula în timp ce vorbea la telefon și aluneca în zgomotul  tare al motorului pe strada îngustă. M-am întins pe pat. Din clădirea vecină, un copil mă fixa în timp ce înfuleca ceva. Auzeam vocea  mamei sale peste tânguiala fratelui mai mic. Cu rădăcini latine, am înțeles nemulțumirea copilului: ”era doar a mea! de ce i-ai dat și lui?”  Vecinul de lângă mine a ieșit pe balcon să-și fumeze țigara. Scuteristul, întorcându-se pe același traseu, îl vede. De jos, peste zgomotul motorului, cei doi încep să vorbească. Trec aproximativ 10 minute când mama ceartă, copilul mănâncă, vecinul fumează, copilul plânge, scuteristul argumentează, motorul merge la relanti.
Am închis ușile balconului și m-am cuibărit într-un colț unde nu se mai auzeau zgomotul străzii, mașina de spălat a vecinilor sau radioul ce cânta singur în luminatorul din baie.
Se mai auzeau doar clopotele catedralei acompaniate de cele ale bisericuței din piața de la capătul străzii.

În apartamentul închiriat, animalele de companie erau interzise.

Niciun vizitator nu a observat că pisicile lipseau din orașul vechi.

Pe străzile înguste ale orașului, o felină neagră aleargă visând la viața liberă de la marginea zidurilor de piatră.
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe