Ella

Se întâmplă să vezi rău cu un ochi și cu celălalt să vezi bine iar cu amândoi împreună să vezi perfect. Am învățat creierul să vadă copaci, să vadă clădiri, să vadă oameni iar acum recompune părțile care lipsesc. Adaugă frunze copacilor, margini  norilor și zâmbet pe fața oamenilor din jurul nostru. Adaugă siluetei ce trece pe partea cealaltă a drumului textura părului, iar persoanei din fotografie, vorbele ce le-ar putea rosti doar privindu-i ochii. Primul program de ”machine learning” e în creierul nostru.  Pentru câtă vreme va stoca toate datele astea, pe care nu reușim de multe ori să le scoatem din sertare, dar apar vizualizate când nu te aștepți? În curtea vecină un bărbat reînvață să meargă. Îl urmăresc în fiecare dimineață cum își ridică piciorul stâng în timp ce brațul stâng refuză să-l asculte. O parte din creierul său a murit dar cealaltă parte trebuie să-o ajute să renască și să învețe. Datele stocate sunt recuperate, copiate de la departamentul părții drepte. ...

Când e vorba despre tine, întotdeauna stai de două ori să te gândești cui, cum și când să împărtășești marile vești. Și nu aceea ca vei avea un copil sau ai fost promovat. Cum procedezi cu veștile proaste, cu cele mai proaste, când ești sufocat sub neputința de a îndrepta singur lucrurile? E relativ simplu să deschizi gura și să spui ” Mama mea are cancer”. Îți stăpânești greu tremurul din barbă, tragi aer în piept, îți muți rapid gândurile în ofensivă și tot ce mai astepți este ca odată cu raspunsul:” Vaaaai, îmi pare rău!...” să fii împins în față, în linia întâi a bătăliei cu cancerul. Cui dai vestea asta când e vorba despre tine? Nu vei da o astfel de veste părinților care nu vor suporta să mai trăiască cu gândul că te vor pierde. Ei trebuie să lupte în continuare pentru ei. Și poate că vei reuși să învingi boala, iar dacă nu, asta e! Nu-i vei da vestea asta prietenei tale care a venit mereu cu o explozie de încurajare când a fost vorba de probleme mult mai neînsemnate. Nu ...

Își stabiliseră o întâlnire pe mâine, în pauza de masă. Nu mai știa nimic despre ea de câțiva ani și se gândise toată seara la ce avea să-i spună, cum să reacționeze la informațiile ce avea să le afle. Trebuia să pară interesată de viața prietenei ei din faculate așa că îi trecuse rapid în revistă pagina de FB. Nicio ascensiune pe Kilimanjaro, nicio poză pe o plajă exotică, nici Machu Picchu sau măcar Taj Mahalul alături de un bărbat care să merite ”anii de detenție” - cum îi plăcea ei să numească căsătoria. Atunci, despre ce aveau să vorbească la prânz? Știa că atunci când se prezenta cu povestea care o punea într-o lumină eclatantă, ca fiind o exploratoare, temerară, iubitoare de natură, militantă pentru păstrarea planetei curată, când includea și realizările profesionale, slujba ce o avea la una din cele mai mari companii de  IT din lume, trezea multă invidie și își crea mereu dușmani. Dar câteodată apela la CV-ul acesta bine lustruit tocmai ca să se răzbune pe cei ce au avut ...

Plouă atât de mărunt că nici nu-mi dau seama din ce direcție cade ploaia. Îmi amintește de vacanțele la munte unde obișnuia să plouă des primăvara. Locuința se afla chiar lângă drum iar de cealaltă parte începea panta abruptă a muntelui. La intrarea în casă era o terasă mare, acoperită, iar geamurile din spatele casei aveau vedere spre valea pârâului și spre versantul munților dinspre apus. În astfel de zile obișnuiam să ies seara pe terasă și să admir satul cu străzile goale, abandonat în tăcerea ploii. Trosnetul crengilor uscate ce se rupeau în pădure spărgeau liniștea serii. Fumuri albe, se ridicau leneșe din câteva case. Uneori îmi luam umbrela și mă plimbam singură prin satul amorțit. Azi plouă și ți-am făcut o vizită. Pe Google Maps străzile sunt la fel de pustii. La una din ferestre, draperia era trasă dezordonat semn că obișnuiești să ieși la geam cu dorul tău de ducă. Am trecut și pe la tine la serviciu, printre oamenii rămași nemișcați ca niște manechini într-o imensă vitri...

E mai. De câteva zile plouă și e frig. Am ieșit dis de dimineață în curte doar în pijamale, așa cum obișnuiesc aproape în fiecare zi. Se auzea un tren gonind înfundat undeva departe.  Plouase. Iarba era udă. Mirosea a verde crud și pământ reavăn ca un amestec de urzici și flori de primăvară. Am sorbit cu nările coctailul de bujori, liliac și trandafir. Ne-am urcat în mașină și am luat-o pe autostradă. E frumoasă câmpia primavara. Dacă n-ar avea râurile cu albia largă pregatite de vărsare nu aș suporta să îmi rătăcesc privirea până hăt, departe, la un capăt de țară. Patrulatere rectangulare colorate stau înșirate ordonat ca într-o expoziție de covoare. Acoperișuri și turle de biserici cărămizii privesc spre ele. Norii negri stăteau apăsător de jos, semn că dormiseră în lanurile de grâu, orz, porumb și rapiță. Îmi place să ascult radioul în mașină. E neprevăzut și mă surprinde de fiecare dată. Autostrada taie câmpul de rapiță în două. De deasupra lui, totul e galben, mai mult dec...

-Și acuuuuuum... surpriza! Pe ecranul instalat pe peretele dinspre curte al casei, începuse proiecția unui film-colaj, o colecție de fotografii în care eram eu, sărbătorita, pe melodia celor de la Imagine Dragons, ”On Top of the World”. În ordine aproape cronologică, o fetiță cu codițe și aripioare de fluturaș devenea imagine după imagine o adolescentă veșnic îndrăgostită, soție, mamă, femeie matură. Fotografii vesele, fotografii triste. Dar câți dintre ei cunoșteau poveștile din spatele hârtiei fotografice? Unii nici nu recunoșteau locurile unde fuseseră făcute multe dintre ele. Și nici nu conta. Erau doar amintirile mele. Și zâmbeam și-i îndrăgeam pe toți în ludicitatea lor superficială cu care au ajuns încă odată în adâncul sufletului meu. Le-am mulțumit vădit mișcată fiindcă fusesem luată pe nepregătite, apoi am continuat să povestim și să bem. Filmulețul stârnise multe amintiri, ale lor. Toți povesteau ceva despre mine, lucruri pe care le auzeam pentru prima dată, așa cum ei a...

Pe biroul de lângă fereastră uitase din sezonul trecut resturile de la ultimul dejun. Plecaseră pe fugă, ca de fiecare dată când leneveau până în ultimul moment al scurtelor lor vacanțe. Floarea de pe pervazul ferestrei se uscase sau înghețase în nopțile reci de toamnă ce au urmat imediat după plecarea lor. Își pornise laptopul și astepta cu cana de cafea aburindă în mână și ochii pe fereastră să își facă update-urile. Știa că o să dureze: nu-l mai deschisese de câteva luni. Totuși, zgomotul ventilatorului indica că ceva se schimbase în buna funcționare a bătrânului aparat. Nu se îndura să-l schimbe. Pentru nuvelele lui era suficient de bun. Peste tastatura neagră, literele păreau că se mișcă, alergând în cadența dată de ventilator, pe blatul întunecat al biroului. Își puse ochelarii. Șiruri de furnici deșirau rânduri din laptopul lui. Furnicile ctrl erau urmate de furnicile S. Furnicile caps lock au fost urmate de furnicile H E L L O. Au trecut peste farfuria goală a ultimului prânz...