Treceți la conținutul principal

Petrecerea

-Și acuuuuuum... surpriza!

Pe ecranul instalat pe peretele dinspre curte al casei, începuse proiecția unui film-colaj, o colecție de fotografii în care eram eu, sărbătorita, pe melodia celor de la Imagine Dragons, ”On Top of the World”. În ordine aproape cronologică, o fetiță cu codițe și aripioare de fluturaș devenea imagine după imagine o adolescentă veșnic îndrăgostită, soție, mamă, femeie matură. Fotografii vesele, fotografii triste. Dar câți dintre ei cunoșteau poveștile din spatele hârtiei fotografice? Unii nici nu recunoșteau locurile unde fuseseră făcute multe dintre ele. Și nici nu conta. Erau doar amintirile mele. Și zâmbeam și-i îndrăgeam pe toți în ludicitatea lor superficială cu care au ajuns încă odată în adâncul sufletului meu.

Le-am mulțumit vădit mișcată fiindcă fusesem luată pe nepregătite, apoi am continuat să povestim și să bem. Filmulețul stârnise multe amintiri, ale lor. Toți povesteau ceva despre mine, lucruri pe care le auzeam pentru prima dată, așa cum ei au trăit momentele acelea, în care eu eram personajul pasager, care nu schimbase deloc existența lor firească, planul după care își croiseră viața. Prima lor iubire, prima lor mașină, primul lor loc de muncă, prima lor locuință. Dar toate poveștile lor mă conțineau și pe mine, împărțindu-mă în mii de bucățele, ca un praf stelar care le aparține acum și lor.

Lăsați-mi măcar o bucățică care să fie numai a mea!
Întreabă-mă măcar acum ” Tu cine ești?” și poate, prietene ai să te regăsești alături de mine ... going nowhere  in this mad world.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe