Treceți la conținutul principal

Furnici

Pe biroul de lângă fereastră uitase din sezonul trecut resturile de la ultimul dejun. Plecaseră pe fugă, ca de fiecare dată când leneveau până în ultimul moment al scurtelor lor vacanțe. Floarea de pe pervazul ferestrei se uscase sau înghețase în nopțile reci de toamnă ce au urmat imediat după plecarea lor.

Își pornise laptopul și astepta cu cana de cafea aburindă în mână și ochii pe fereastră să își facă update-urile. Știa că o să dureze: nu-l mai deschisese de câteva luni. Totuși, zgomotul ventilatorului indica că ceva se schimbase în buna funcționare a bătrânului aparat. Nu se îndura să-l schimbe. Pentru nuvelele lui era suficient de bun. Peste tastatura neagră, literele păreau că se mișcă, alergând în cadența dată de ventilator, pe blatul întunecat al biroului. Își puse ochelarii. Șiruri de furnici deșirau rânduri din laptopul lui. Furnicile ctrl erau urmate de furnicile S. Furnicile caps lock au fost urmate de furnicile H E L L O. Au trecut peste farfuria goală a ultimului prânz, peste floarea moartă din glastră și au ieșit pe fereastra larg deschisă către o nouă lume mai reală, vie, în mișcare.

Asta i-a amintit de vara trecută când au avut companie în toate drumurile furnici roșii, mici și sâcâitoare. Ieșeau din instalația de ventilație, din torpedou, de sub cotiera dintre ei doi. Ea își petrecea timpul încercând să le anihileze în timp ce el conducea deloc prudent pe serpentine în drumul lor spre mare.

Furnicile preferă mașinile și aparatele noastre. Locuri pe care alte viețuitoare nu s-au gândit încă să le ocupe. Lucruri uitate la sfârșit de vacanță.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...