Treceți la conținutul principal

Femeie


I se spune de ani buni că e o MILF. Sună amuzant, provocator, o onorează, iar existența unui copil, o protejează de cei insistenți. Fanteziile sexuale ce le stârnește persoanelor care nu se potrivesc nicicum profilului ei, nu o deranjează deloc. E ca și cum ai juca poker cu cei de la altă masă: e imposibil.

- Ce înseamnă să fii mamă? - o întrebare absolut neașteptată când lista cu ”trebuia să fi făcut altfel” a devenit destul de lungă. După scanarea rapidă a listei, tot nu vezi răspunsul. Apoi, te întorci la anii copilăriei  și încerci să te profilezi peste ceea ce a reprezentat mama ta pentru tine.
E vina mamei pentru toate eșecurile tale, când ai fost prea slabă și ai renunțat. Dar e meritul mamei pentru faptul că te-a neglijat și acum ești independentă.
Și întrebarea se repetă iar și iar, însă fără niciun răspuns.

O prietenă i-a spus că se portă ca o mamă. S-a transformat în ”Mama universului”. Încercă mereu să-i protejez pe alții. E Vocea care dă mereu sfaturi: ”peste treizeci de metri virați la dreapta”. ”Mama” care hotarăște ce mănânci, cu ce te îmbraci, cu ce te distrezi. Fiindcă ei, barbații din viața ei, au vrut o mamă și au construit-o în ani și ani. O mamă care nu greșeste, care știe ce e bine pentru ei.
Vârsta la care  mai mult de jumătate dintre cupluri încep să se destrame după ani buni de căsătorie este 40 de ani. E timpul când bărbatul nu-și mai dorește o mamă lângă el, e timpul când se pleacă iar de acasă, când începe aventura.

La 40 de ani, o femeie singură, antrenată să protejeze, să răzbată, să reziste, se transformă într-o pumă: o cougar. E jocul periculos în care tânărul e atras în cuibul ei. Nu există mize, nu există promisiuni. Poate doar acum, ea reînvață să fie femeie.

E oare, ultima carte a feminității?


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...