Treceți la conținutul principal

Povestea unei femei

Pereții bisericii erau sterși de vreme. Abia dacă mai puteai distinge chipurile sfinților.  Singurele culori care rezistaseră timpului erau roșul- cărămiziu și un negru șters. În stânga altarului, exact în mijlocul peretelui, cu fața spre naos, la o suficientă înălțime, încât să nu-l poți atinge dar să îi deslușești trăsăturile, era pictat un chip de femeie tânără, frumoasă, nobilă - după coafura și faldurile bogate ale rochiei. În biserica veche de câteva sute de ani, dăinuia povestea nescrisă a unei femei.

(vă rog, deschideți link-ul într-o filă nouă - click dreapta:
https://www.youtube.com/watch?v=Et6cmagw_t4)

M-am hotărât să-l caut pe Emil, după mulți ani de la moartea Anei. Nu credeam nici atunci că mai are vreun rost. Chipul femeii din biserică m-a determinat să mărturisesc măcar una din infinitele povești nespuse, care bântuie lumea asta, ca niște fantome umblând singure, fără rost.
Trăia singur, într-un apartament al unei vile pe o stradă a foștilor nomenclaturiști. Era un bătrânel trecut de 80 de ani, mărunțel, ce m-a primit suspicios și rece.

- Am cunoscut-o pe Ana. A murit acum câțiva ani.
- Nu știu despre cine vorbiți.
- Ana Lea.
Și-a îndreptat brusc spatele, ca pentru a face piept situației, m-a privit în ochi și mi-a spus sec:
- Am aflat.
- Am fost lângă ea în ultimele două luni. Se gândea la dumneavoastră.
- Nu a vrut să ne mai întâlnim. Acum opt ani am fost acolo, dar nu a vrut să mă mai vadă. Poate că nu avea nimic să-mi mai spună. De ce ați venit?
- Pentru o întrebare. A, nu, nu aștept nici un răspuns! E o întrebare pe care și-a pus-o atunci, în ultimele două luni: ”Dacă m-aș fi căsătorit cu el?”
- Ce răspuns așteptați de la mine?! De ce nu mi-a pus ea întrebarea, acum opt ani?
- Eu aveam rolul să o asist în ultimele zile. Își organiza totul: lista invitaților, meniul, aranjatul mobilei pe timpul funeraliilor, costumul pe care-l va purta soțul, ... absolut totul! Ce rost avea întrebarea când știa că va muri curând?
- ...
- Dumneavoastră vă gândiți la ea?
- Tot timpul! Pentru mine, Ana a fost a mea.
- ..?
- Ani de zile m-am gândit la ea, mai ales după ce am divorțat și am rămas singur. Ana m-ar fi înțeles. Ana mă iubea. Pe Ana o iubeam. Cu Ana mi-am făcut planurile și am ajuns departe. Cu Ana mergeam acolo, la munte, unde ne-am cunoscut. Era o Ana a mea.
Nu știu cum am fi fost dacă eram căsătoriți. Nu mă amăgesc să cred că am fi fost fericiți. Fericirea nu e o stare permanentă. Însă știu că încă o mai iubesc. Iar prezența dumneavoastră aici, îmi dă certitudinea că m-a iubit și ea mereu.
Ochii i se umeziră, iar pe chip, îi rămăsese așa, cu un surâs de fericire.
- Ana mea.
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe