Ella

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...

Luna plină e atât de mică în seara asta — cât un bănuț de un cent. Abia o zăresc printre ramuri, ca o amintire palidă a unei alte nopți, demult, când părea că vine spre noi, uriașă și portocalie. Atunci s-a vorbit despre ea la știri. Puteai să-i vezi craterele prin lentila unui aparat foto cu zoom bun sau cu un telescop. Era atât de aproape!... Mă gândesc adesea la nopțile de pe malul râului, la pescuit. La început stăteam doar și-l priveam, apoi, când am început să am si eu răbdare, mi-a pus o undiță în mână. Pescuitul e o lecție în sine. Despre tăcere. Despre așteptare. Uneori treceau ore fără nicio tresărire a luciului apei. Alteori un pește mai pofticios mușca după câteva minute. Insa, de multe ori ne întorceam cu plasa goală. Dar nu despre pești era vorba. Pe malul apei nu vorbeam. Liniștea facea parte din ritual. Doar câte o rață sălbatică rupea calmul, sau vreun pește sarea lucind în lumina soarelui. Linistea era un cuib care ne cuprindea pe toti: apa, pesti, oameni si pasari,...

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

 Mă întalnisem deunăzi cu un vechi prieten. Nu ne văzusem de multă vreme, de dinaintea certificatelor verzi. (Hm.. am ajuns să măsurăm timpul după repere pandemice.) Ultima dată, într-o vară, am depănat caierul cu amintiri în foișorul din grădina lui. Atunci  berea avea același gust iar muzica suna la fel de bine ca în tinerețile noastre. După ce muncise 10 ani într-o fabrică în străinătate, L. se întorsese acasă ca  să trăiască liber, eco friendly, bio. Era întâi decembrie și începuse să cadă prima ninsoare din iarna aceea. Stăteam cu toții pe lângă soba de teracotă. Vinul era vechi, muzica bună și pe pereți erau înșirase ca într-o expoziție, picturile lui. Un amalgam de reproduceri și lucrări originale, de la acuarele la lucrări în ulei, creon și cretă, care dacă nu ai fi știut că sunt toate opera lui, ai fi avut impresia că ești în fața lucrărilor a mai multor pictori. Am zăbovit puțin mai mult timp în fața lor ca să admir și micile detalii pe care prietenul nostru le ...

Ploaia asta îi încurca toate socotelile! Era hotărât să meargă să vorbească cu soția sa: urmau să se despartă. Relația lor era tensionată de multă vreme, iar momentul zilei în care trebuia să se întoarcă acasă, îi provoca mereu dureri de stomac. Defapt, de la stresul ăsta se alesese și cu gastrita de care nu mai reușea să se scape. Și uite acum, ploaia asta nebună, care-l prinsese exact în centrul orașului! Ar fi trebuit să ia mașina, dar acum, la ora prânzului, traficul era infernal. In plus, ar fi trebuit să ocoleasc ă întreg centrul orașului si de aceea a ales să meargă pe jos. Poate că nici n-ar fi fost în stare să conducă. În cap i se învârteau tot felul de explicații, argumente. Respirația îi era tot mai greoaie, probabil că avea un puls foarte ridicat dar nici nu îndr ă znea să-și verifice smartwatch-ul. Și ploaia asta! Nu ar fi vrut să apară în fața ei ca o câine ud! Se adăposti în intrândul primului magazin ale cărui uși erau larg deschise. Privea din prag trecătorii care ale...

Apa nu urca la etajul al 3-lea. În fața blocului, pe partea cealaltă a drumului, acolo unde fuseseră cândva niște case, era acum un teren viran, peste care trona o reclama mare de tablă a Partidului Comunist și o cișmea publică de unde obișnuiam să aducem apă. O căram în galeți mari, de tablă smălțuită: albe la interior și verzi la exterior. La etajul întâi locuia doamna Olaru, o bătrână trecta de 80 de ani, cu părul alb plutindu-i neîngrijit în jurul capului. Zâmbea mereu în timp ce înșira la politețuri pe care eu nu le prea înțelegeam. Femeia aceasta uscățivă, ce evada din apartamentul ei doar până la ușa vecină, aparținea cu totul secolului trecut. Într-una din zile mă prinse cu găleata goală în mână și mă pofti să iau apă din bucătăria ei. Am considerat ca un gest de politețe să accept invitația ei și am intrat în apartamentul încărcat de lucruri a căror întrebuințare nu o cunoșteam, mirosind a Carmol și unsori farmaceutice. În timpul în care firicelul de apă avea să umple găle...