Treceți la conținutul principal

Un vin vechi si-o carte rara

Lumea e in cautarea celor mai noi tendinte, a celor mai noi aparitii in orice domeniu. Ce mai citim azi? Ce a aparut nou? Care e cea mai citita carte a anului X? Dar cea care a castigat cutare premiu?

I'm not an Influencer.
... sau nu in sensul descris mai sus

Ce o face pe o carte sa fie rara?
Cartile au viata lor, mult mai lunga ca a noastra. O carte care a rezistat in timp, a avut langa ea persoane care au indragit-o dandu-i astfel valoare. Fie ca sunt in editie princeps, fie ca au fost scoase intr-un tiraj mic pe o hartie de o calitate foarte buna, ori sunt extrem de vechi, cum sunt cele medievale scrise de mana, am putea considera multe carti rare. Rare sunt si revistele, ziarele care au incetat demult sa mai apara.

Cu o carte rara ar merge sa citesti un vin vechi.
Poti sa te afli in fata unei sticle  de vin atat de prafuita de vreme incat nu ii poti vedea continutul dar din pacate sa nu o poti consuma: cineva a uitat sa aiba grija de ea. Nu orice vin merita sa fie pastrat, de aceea povestea in timp a vinului incepe de la inceput. Daca o carte face testul timpului, vinul trebuie sa aiba un start bun, sa fie pus la pastrare de la inceput.

Despre carti si vinuri imi vin in minte cateva carti, din pacate nu rare: " Hotul de carti" de Markus Zusak, "Bibliotecara de la Auschwitz" de Antonio G. Iurbe, "Hotul de vinuri" , "Un an in Provence" sau "Un an bun" a lui Peter Mayle.
Se pare ca in religia mozaica e interzis sa distrugi o carte. Daca regula aceasta ar fi avut-o toate religiile, cate carti am fi avut azi?

Pentru seara asta, va propun totusi s-o incepeti cu un vin si o carte buna.
Pot fi ele si vechi.
Muzica o las la alegerea voastra.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...