Mirabelle-ele, adică corcodușele, au început să se coacă. Amintirea lor mă leagă de copilărie. De vacanțele în care corcodușii erau pomii salvatori. Navăleam pe ei, hoarde de copii, atunci când foamea ne dădea ghes, iar servitul gustării acasă ar fi însemnat să riscăm să fim prinși și opriți înăuntru.
”Corcodușeeeeeeeee ! ” - acesta era semnalul dat de unul dintre copii, urmat de năvala asupra bietului pom, îngăduitor, bun și dulce cu noi toți.
Astăzi însă, corcodușele sunt mirabelle iar preparatul se numește clafoutis (se citește: clafuti), adica ”clafoutis aux mirabelle”. Între timp, desertul a fost mâncat, dar numele îmi stăruie în minte. O asociez acum pe Mirabela cu o corcodușă, franțuzească - dacă asta o face mai ”chic”, iar cla-fou-tis îmi aduce aminte de o grămadă de filme franțuzești.
Fiindcă l-am repetat de atâtea ori, l-am asociat cu ” Baisers volés”, 1968 și personajul Antoine Doinel ( https://www.youtube.com/watch?v=-p2ej4onSFA) .
Pentru încă o ”bătălie” a trecutului cu tânărul meu corcoduș, l-am asociat cu ”Les Visiteurs” , 1993, în rolul principal avându-l pe Jean Reno.
Rețeta o veți găsi cu siguranță destul de repede, iar în timp ce preparatul este la cuptor, ascultați ”Comptine D'un Autre Été” (de Yann Tiersen), https://www.youtube.com/watch?v=VtQ41k8nBus , o melodie ce face parte din coloana sonoră a filmului ”Amelie” .
Savurați și ... visați.
Corcodușa e fata săracă, ruda Prunei dulci și mai bine crescută; e mai rezistentă (ca o fată de la țară) și nu ne refuză în mai nici o primăvară, cînd se învelește în alb ca într-o rochie de mireasă. Celor cu nostalgii ca ale noastre ne este greu să tăiem pomii ăștia și să-i înlocuim cu alte specii, mai valoroase. Iar celor de lîngă noi - cei care au uitat partea asta de copilărie sau au crescut altfel, le e greu să înțeleagă de ce ne chinuim să strîngem mizeria de sub ei (Mirabelle-le căzute) doar ca să le luăm motivele să-i taie.
RăspundețiȘtergere