Ella

La masa de lângă mine, trei bărbați ce se apropie de 40 de ani, discută grav, atent, serios despre tancuri. Unul dintre ei este în picioare, nereușind să abandoneze discuția și sa-și vadă de drum. Exerciții militare, rușii, americanii, tehnică, amfibii, nu-l mai doboară nimeni, milioane de dolari, cumpără, cei mai tari - fragmente pe care nu le pot pune cap la cap ca să aibă sens și pentru mine. Mai sunt câteva minute și pauza de masă se va sfârși. Bărbații de lângă mine se vor întoarce în birourile lor. Azi se repetă exercitiul în caz de incendiu. Căți dintre angajații companiei au deschis e-mailul ca să citească și conținutul lui? "Lucrurile personale la indemana sunt singurele ce vor fi luate o data ce va suna alarma, iar cestile de cafele in special vor fi lasate la birou (lucru care a incetinit seminificativ evacuarea exercitiul trecut)." Discovery nu ne arde pielea, nu ne lovește cu cărămizi ce se desprind din clădiri, nu ne mișcă pământul de sub picioare. Ne ține...

Pereții bisericii erau sterși de vreme. Abia dacă mai puteai distinge chipurile sfinților.  Singurele culori care rezistaseră timpului erau roșul- cărămiziu și un negru șters. În stânga altarului, exact în mijlocul peretelui, cu fața spre naos, la o suficientă înălțime, încât să nu-l poți atinge dar să îi deslușești trăsăturile, era pictat un chip de femeie tânără, frumoasă, nobilă - după coafura și faldurile bogate ale rochiei. În biserica veche de câteva sute de ani, dăinuia povestea nescrisă a unei femei. (vă rog, deschideți link-ul într-o filă nouă - click dreapta: https://www.youtube.com/watch?v=Et6cmagw_t4 ) M-am hotărât să-l caut pe Emil, după mulți ani de la moartea Anei. Nu credeam nici atunci că mai are vreun rost. Chipul femeii din biserică m-a determinat să mărturisesc măcar una din infinitele povești nespuse, care bântuie lumea asta, ca niște fantome umblând singure, fără rost. Trăia singur, într-un apartament al unei vile pe o stradă a foștilor nomenclaturi...

Stăteam cu toții în mijlocul străzii, admirând cerul. Cu un fel de îngrijorare dar și cu deosebită încântare. - Uau! Uitați ce vine dinspre vest! Să fiu al naibii dacă am mai văzut vreodată așa culori! - Sunt mov - violet. Bicicletele erau deja urcate și fixate în portbagajele mașinilor. Așteptam din partea cerului, semnalul de plecare. Se întuneca tot mai mult, până când, becurile de pe stâlpii de iluminat s-au aprins. Fulgerele se vedeau destul de intense, strecurate printre păturile groase de nori. Tunetul ajungea cu o întărziere de câteva secunde. - Haideți să aștetăm până trece. Am lăsat mașinile în stradă, la voia furtunii, iar noi ne-am adăpostit pe terasa casei. La început au căzut stropi mari și rari, de ai fi putut să te strecori printre ei. Erau repede absorbiți de solul însetat. Apoi totul s-a dezlanțuit. Fulgerele și tunetele au început să se sincronizeze. Vântul bătea din toate părțile, răsucind copacii, ridicându-le crengile în sus, ca niște brațe care cereau i...

Mirabelle-ele, adică corcodușele, au început să se coacă. Amintirea lor mă leagă de copilărie. De vacanțele în care corcodușii erau pomii salvatori. Navăleam pe ei, hoarde de copii, atunci când foamea ne dădea ghes, iar servitul gustării acasă ar fi însemnat să riscăm să fim prinși și opriți înăuntru. ”Corcodușeeeeeeeee ! ” - acesta era semnalul dat de unul dintre copii, urmat de năvala asupra bietului pom, îngăduitor, bun și dulce cu noi toți. Astăzi însă, corcodușele sunt mirabelle iar preparatul se numește clafoutis (se citește: clafuti), adica ”clafoutis aux mirabelle”. Între timp, desertul a fost mâncat, dar numele îmi stăruie în minte. O asociez acum pe Mirabela cu o corcodușă, franțuzească - dacă asta o face mai ”chic”, iar cla-fou-tis îmi aduce aminte de o grămadă de filme franțuzești. Fiindcă l-am repetat de atâtea ori, l-am asociat cu ” Baisers volés ”, 1968 și personajul Antoine Doinel (  https://www.youtube.com/watch?v=-p2ej4onSFA ) . Pentru încă o ”bătă...

Pe drumul șerpuit ce trece muntele, s-a format o coloană rezonabilă de mașini ce merge molcom pe serpentinele fără vizibilitate. Am prins vreme bună azi. A plouat toată noaptea, iar acum e chiar răcoare, pentru un început de iulie. În fața noastră sunt mașini din toate județele; unele au numere străine. E perioada concediilor. Sunt mașini puternice, ce vor face astăzi un drum lung - ca și noi, dealtfel, care abia ce am plecat de acasă. Mi-am propus să mă uit la fața fiecarui șofer ce va trece pe lângă noi: vreau să găsesc o legătură între individ și modelul mașinii pe care o conduce. Tot așa cum un câine se aseamănă cu stăpânul său. Uite, un hipster, de exemplu, e într-o foarte ”regular” mașină; banală chiar. Poate a umblat la motor, deși, la cum urcă panta, se cam poticnește la schimbatul vitezelor. Și e cărămizie! Poate ca să se asorteze cu barba lui cea roșiatică. O mașină cu numere din județul vecin, ne depășește făcând câteva manevre riscante. Grăbitul iese în depășire, oblig...

Fețe inerte trec pe lângă mine ca într-un râu molcom curgător. Inexpresive, seci, cu priviri fără focalizare, blurate. Sunt o anonimă, o frunză ce plutește în direcția care trebuie. Un copil râde. E singur. Mama lui execută exerciții de dicție, rotunjind cuvintele, cântându-le unei tinere femei cu poșetă LV. Un porumbel înfulecă agitându-și cam mult capul, din bucățica de corn căzută din mâna copilului. Un homeless așezat pe scările lucioase ale unei multinaționale, deschide revista la pagina cu picioare lungi, superbe, de femeie. Își așează pe ele, cu o lentoare cataleptică, bucata de salam, unsuroasă și belită de piele. Dricul "Obelisc" e în pole-position, peste drum, la umbră. Șoferul i-a lăsat gemurile din față coborâte. În România, dricurile nu se fură. În vitrina magazinului cu articole pentru pescuit, o pisică doarme, jumătate pe lada frigorifică, jumătate suspendată în nepăsare. Blana ei are aceeași culoare cu frigorifica: văzută din stradă, lada pare să aibă...

Nu, locuința mea de vară nu e la țară. Dar, fiindcă ziua e acum mai lungă și drumul nu era aglomerat, am ales să facem drumul de 300 de km pe județene, ca să nu mai zburăm steril pe autostrăzi, ci să fim mai aproape de porțile oamenilor, porțile românilor. Se vinde miere. Sus la munte, unde teii încă mai sunt în floare, sunt duși stupii. Vor mai sta vreo săptamână. Și gălbiorii din pădure se vând. Nu am oprit. Defapt nu am cumpărat nimic. La o intersectie, a ieșit alene, clatinându-se de pe-o parte pe alta, semn ca era încărcat, un camion- cisterna, mic. Pe cisterna albă, era scris ca la școală, cu litere mari și negre: LAPTE. Că lumea a început să se mute la țară, iar drumurile secundare au devenit astăzi mai importante, o spun și multele sensuri giratorii, destul de mici pentru TIR-uri, ca acela pe care scria mare, cu litere italice ”Puiul feiricit”. Și ca să întărească vorbele scrise, pictaseră pe el un pui, fără cap, gheare și pene. Oare trebuie să-ți pierzi capul ca să fii ...