Ella

Am terminat aseară ”Împăratul muștelor” (”Lord of the Flies”) de William Golding și mi-a revenit în minte întâmplarea aceasta. Un copil mai măricel, așa ... cam de un metru jumate, însoțea o trupă de 3 copilași mai mici decât el cu vreo 2-3 ani și cățiva centimetri. Adică cel mare să fi început să meargă la școlă iar cei mici să fi avut vreo 3-4 ani. În spațiul rezervat recreerii erau amenajate o volieră cu câțiva papagali de diferite mărimi și culori, iar ceva mai încolo, sub un copac, erau două cuști cu iepuri. Într-una erau câțiva pui cu blana albă, lungă și pufoasă, iar în cealaltă cușcă era un singur iepure, alb și el, mai mare, încăt din două mișcări ajungea în marginea opusă a cuștii. Cei mici, cu degețelele lor, mângâiau blănița ca de vată a iepurașilor pufoși din prima cușcă. Se pare că aceștia erau deja obișnuiți cu atenția și atingerea copiilor și nu dădeau semne că s-ar mai teme. La cealaltă cușcă, băiatul cel mare împungea cu un băț căzut din copac iepurele cel mare ș...

A fost vina mea că m-am dus într-o țară străină fără să fi știut câte ceva despre ea. E ca și cum te duci la cineva acasă fară să cunoști oamenii care locuiesc în ea. Aveam să petrec câteva zile alături de ei, suficient pentru a-mi da seama ce fel de familie erau. Am vrut să vizitez Serbia și Bosnia și Herțegovina fiindcă auzisem de peisajele extraordinare al locurilor, de localitățile dintre colinele dealurilor și munților. Știam de Mostarul cu celebrul lui pod vechi construit pe vremea turcilor din fotografii iar despre Sargan Eight, trenul turistic din Mokra Gora, am aflat dintr-un reportaj televizat. În partea aceasta a Europei greu încercată de războiul din anii '90, în care disensiunile dintre etnii încă mocnesc, nu prea m-a îndeamnat rațiunea să calatoresc până acum. Am profitat de ocazia unei excursii și m-am alăturat grupului de turiști. De-a lungul drumului, atât sârbii cât și bosniecii au lăsat ca mărturie a războiului, case ciuruite de gloanțe, parăsite dar nepăstra...

Ne strecuram pe străduțele înguste din partea veche a satului de la malul mării. Încercam să ne îndepărtăm cât mai mult de agitația turiștilor  și de gălăgia restaurantelor fancy cu chelneri care își agățau clienții de pe stradă prezentând scorțosul șervet alb suspendat pe antebraț. Pe timpul zilei, partea aceasta a satului era puțin umblată. Avea un mers al lucrurilor simple, cu femei ce-și făceau rugăciunile dis de dimineață în micuța lor bisericuță, cu oameni gospodari ce-și dereticau mai întâi casele  apoi plecau pe la treburile lor. De cum se lăsa seara, oamenii se întorceau la casuțele lor, iar prin ferestrele deschise, puteai pătrunde cu privirea în viețile lor. La adăpostul întunericului, străzile arătau acum altfel și recunoșteam cu greu traseul pe care obișnuiam să-l parcurg dis de dimineață. La una dintre curțile cu zidul gros de piatră, poarta mare era larg deschisă. Pe sub pomii în care atârnau ghirlande de lumină, erau așezate câteva mese. Ne-am așezat la un...

Poate că toate lucrurile încep din copilărie. Eram o adunătura de puștani ce ascultam hipnotizați povestea modurilor dorian, frigian, mixolidian, ... la ora de Teorie muzicală. Îl aveam profesor pe Merkel, profu de pian care pe mine mă acopania la audițiile de sfârșit de trimestru. Era un tip blond, cu barbișon și sacou, cu o voce caldă, gravă. Își trăise tinerețea în răsunătorii ani 60-70, în care vocea celor de la The Beatles și a celor de la Rolling Stones era aerul respirat de generația lui. A fost lecția când a trecut peste do majorul european și peste cîntecele bizantine bisericești și a ajuns în partea de sud a Asiei, în India. Acolo, The Beatles au găsit sitarul, meditația și mâncarea vegetariană. Proful avea mereu discuri la el. La școală se studia muzica clasică, dar de data asta am ascutat Beatles! ”The inner light”:  https://www.youtube.com/watch?v=swT6YTPYwgM  - 1968. Anul când trebuiau să se reinventeze, să se regăsească. Lumea era împărțită în două: Beat...

Sigur vi s-a întâmplat și vouă să aveți o idee grozavă, despre care nu ați auzit  să o fi pus-o cineva în practică până atunci, și căutând așa, din una în alta, aflați că cel puțin încă o persoană s-a gândit la ea sau chiar că, undeva în lumea asta, este pusă deja în practică. E o așa de mare dezamăgire când îți dai seama că trebuie să renunți la ideea ta! Una dintre ideile mele "geniale" a fost mixarea unui text cu muzică. Textele, în special cele în format electronic, să aibă și o recomandare muzicală astfel, când citești pe un fond muzical să fii purtat cu totul în atmosfera povestirii. Am încercat și aici pe blog să inserez legături spre pagini muzicale, ca să întregesc descrierea. De exemplu, dacă vorbim despre francezi și obiceiurile lor ar merge bine o melodie în limba franceză, lângă un vin bun sau un croissant - depinde de momentul zilei. Deja există cărți publicate care au un cod QR ce se poate accesa cu telefonul și fac același lucru. Nu există însă (deși nu am v...

La masa de lângă mine, trei bărbați ce se apropie de 40 de ani, discută grav, atent, serios despre tancuri. Unul dintre ei este în picioare, nereușind să abandoneze discuția și sa-și vadă de drum. Exerciții militare, rușii, americanii, tehnică, amfibii, nu-l mai doboară nimeni, milioane de dolari, cumpără, cei mai tari - fragmente pe care nu le pot pune cap la cap ca să aibă sens și pentru mine. Mai sunt câteva minute și pauza de masă se va sfârși. Bărbații de lângă mine se vor întoarce în birourile lor. Azi se repetă exercitiul în caz de incendiu. Căți dintre angajații companiei au deschis e-mailul ca să citească și conținutul lui? "Lucrurile personale la indemana sunt singurele ce vor fi luate o data ce va suna alarma, iar cestile de cafele in special vor fi lasate la birou (lucru care a incetinit seminificativ evacuarea exercitiul trecut)." Discovery nu ne arde pielea, nu ne lovește cu cărămizi ce se desprind din clădiri, nu ne mișcă pământul de sub picioare. Ne ține...

Pereții bisericii erau sterși de vreme. Abia dacă mai puteai distinge chipurile sfinților.  Singurele culori care rezistaseră timpului erau roșul- cărămiziu și un negru șters. În stânga altarului, exact în mijlocul peretelui, cu fața spre naos, la o suficientă înălțime, încât să nu-l poți atinge dar să îi deslușești trăsăturile, era pictat un chip de femeie tânără, frumoasă, nobilă - după coafura și faldurile bogate ale rochiei. În biserica veche de câteva sute de ani, dăinuia povestea nescrisă a unei femei. (vă rog, deschideți link-ul într-o filă nouă - click dreapta: https://www.youtube.com/watch?v=Et6cmagw_t4 ) M-am hotărât să-l caut pe Emil, după mulți ani de la moartea Anei. Nu credeam nici atunci că mai are vreun rost. Chipul femeii din biserică m-a determinat să mărturisesc măcar una din infinitele povești nespuse, care bântuie lumea asta, ca niște fantome umblând singure, fără rost. Trăia singur, într-un apartament al unei vile pe o stradă a foștilor nomenclaturi...