Ella

Am văzut tot mai multă lume care se confruntă cu dilema realului în viața de zi cu zi. Viața la granița dintre imaginar, virtual și realitatea percepută de fiecare. Cât de mult imaginarul poate crea, sau influența, realitatea din jurul nostru? Cât din realitatea crudă ne poate influența starea sufletească sau să ne introducă într-o lume creată de alții? La fiecare început de an încerc să las la o parte tot, și din lucrurile neterminate, dorințele neîmplinite să creez un nou plan, un nou început, un nou an. Un an mai bun. Anul acesta ar fi început și el bine, doar că, evenimente care nu țin de mine, de existența mea, lucruri asupra cărora nu am control, s-au întâmplat, reușind să mă tulbure. Și ce faci atunci când, astfel de evenimente au loc în jurul tău? Unii ar zice să treci mai departe. Alții, mai răbdători, ar încerca să afle de ce te-au tras atât de mult înapoi. În cortegiul ce urma sicriul doamnei Ioana, îl duceam la brațul meu pe soțul acesteia, bolnav de Alzheimer. Îmi po...

Nu aș fi scris nimic, niciodată despre tema aceasta dacă nu mi-ar fi fost cerut să scriu. E tema momentului și e mult mediatizată zilele acestea: Sfârcuri. Sună de parcă ar fi centrul unei ținte. De parcă cere să fie pus punctul pe i. Am să fac câțiva pași mai în spate ca să ajung în lume normalității mele. Sutienul. Am început să port sutien cândva, după 23 de ani. Cele mai frumoase și mai căutate sutiene erau cele din dantelă, unele fără dublură, iar de sârmele sau balenele ce țin sânii pe anumite poziții , nici nu se auzise pe atunci. Sutienul nu schimba forma naturala a sânilori, nu îi făcea să pară mai mari și nici nu îi ”împingeau sus”. Sânii erau clasificați pe forme și mărimi: mari ca pepenii, rotunzi ca merele, copti ca perele, mici ca niște prunișoare sau lungi ca niște langoși. Dacă marile cabarete ale lumii acceptau ca mărimea lor pe scenă să fie exact cât să încapă în căușul unei palme, implanturile de silicoane, pe vremea aceea, ar fi fost văzute ca niște injurii la...

Mă întâlnisem cu o prietenă pe care nu o văzusem de ceva vreme și ne plimbam pe malul râului mâlos și leneș ce străbate orașul de la est la vest. Discutam despre oboseala de a aproba mereu ”noile” curente ale generațiilor X,Y, milenials, care puneau noi denumiri unor concepte care existau de sute și mii de ani. Nu era nimic nou în dietele redescoperite de aceștia sau în exercițiile de yoga practicată de yogini și re-brand-uite acum cu beneficii miraculoase asupra celor ce le practică. Încă nu reușise nici unul să leviteze sau să scape măcar de plictiseala singurătății. Căci de aceea totul se petrecea ”în rețea”, de sau fără socializare. Nu era cool dacă îți citeai cartea de seară singur și liniștit în patul tău sau să îți faci o purificare a organismului fără să o pui ”live”.  - Dacă aș arunca o sticlă cu un mesaj în râul ăsta, să fie purtată până la mare și apoi să fie gasită de un singuratic romantic ce se plimbă dimineața cu picioarele goale prin nisipul rece și umed, ar fi so...

Citesc specificațiile unui produs nou. La un moment dat, se rupe firul. Clientul parca a luat-o razna, ceea ce vrea e ca în zicala aceea: "să îl faci bici care să și pocnească". Mă amăgesc cu vorba:”Clientul are întotdeauna dreptate” și o iau de la capat. Poate că sunt eu prea obosită și mi-a scăpat ceva. Îmi notez pașii pe hârtie: nu, din păcate nu eu am greșit. Acum se complică puțin treaba: vor urma un șir lung de e-mailuri, semnate sobru și oficial, în cel puțin una din limbile de circulație internațională, câteva meetinguri - acele sedințele pe telefoane sau prin internet, în timpul cărora, dacă te sună copilul, mama sau soțul închizi, fiindcă deja au învățat lecția că nu poți fi deranjată. Si totul se va termina cu un compromis. Un compromis între ceea ce ne-am dori să fie viața noastră și ceea ce reușim cu adevărat să realizăm, dar mai ales să fim, noi înșine, în aceasta existența. Deschid câteva bloguri și le citesc. Sunt scriitori români, ajunsi la maturitatea vârs...

Era captivată de povestea din filmul ce rula pe ecranul televizorului. Personajul principal, tocmai se îndrăgostea de noul său sistem de operare, ce dispunea acum de o interfață vocală plăcută, chiar senzuală.  Sistemul ce-i controla toate aplicațiile și-i învățase rapid toate preferințele, îl ajuta și-l susținea. O relație cu adevărat perfectă în care ea (fiindcă vocea era feminină) nu obosește niciodată, nu e tristă sau nervoasă, nu are problemele ei și nu se plânge de nimic, niciodată. Pentru asta a fost ”ea” făcută. Însă, peste acțiunea filmului, imagini din anii de suferință a ultimei relații îi reveneau acum în minte.  Și când tocmai își spunea ce cool trebuie să fie să ai pe cineva care nu te va minți, nu se va îmbolnăvi, nu va muri și mai ales nu te va părăsi niciodată, îndrăgostitul din film primește vestea cea tristă a despărțirii. Sistemul de operare se va schimba și-i va părăsi pe toți. Da, acea entitate suavă nu a fost doar a lui, ea a fost a tuturor celor...

Tractorul ducea după el o caruță. În căruță erau Erzsi neni și Kati neni, bucătăresele de la fermă. Mai erau și câteva canistre de aluminiu. Într-una era ciorba de cartofi cu ciolan afumat, în alta era fasolea scăzută iar în alta era apa. Costița friptă era într-un vailing acoperit cu un șervete mare de bucătărie. Pâinile le puseseră într-un coș mare, ca acelea în care adunam noi știuleții de porumb. În alte coșuri de nuiele erau puse cele 85 de farfurii de faianță din care aveam să mâncăm noi, studenții de la Mate și Info, prânzul, de data aceasta în câmp, și cina, când aveam să ne întoarcem seara la conacul fermei unde eram cazați. Inginerul agronom, cel ce conducea această fermă, locuia cu soția în aceeași curte a vechiului conac, într-o casă mai mică, cu o arhitectura pătrățoasă, simplă. Conacul, aflat la câțiva kilometri de Cenad spre granița cu Ungaria, era situat imediat după gardul pichetului de grăniceri. De la drum trebuia să treci printr-un parc cu copaci seculari ca să aj...

Începuse să se îndoiască de amintirile lui cele mai vechi, din vremea copilăriei sale. Unii îi spuseseră că poate și-a imaginat ceea ce i-au povestit părinții iar în mintea lui poveștile au rămas ca niște trăiri reale. Ca adult, știa că e imposibil ca cineva să-și amintească întâmplări de când avea 2-3 ani. - În lada asta țineai sculele, nu?. - E lada de lemne, după cum bine vezi si tu. - Nu acum. Atunci. Acum 40 de ani, când locuiam pe Teilor. - Și pe Teilor ne încălzeam cu lemne! - Probabil era alta lada... Unde-ți păstrai sculele? - Alec privi tăcut, ca și cum omul din fața lui ar fi fost din altă lume, iar răspunsul nu venea, ba-i făcu semn că n-are de gând să-i dea vreo explicație. Apoi, in ziua următoare, Alec găsi lada goală și se gândi să o umple cu lemne. O scoase afară și o scutură de rumeguș și resturi de scoarță . O pusese la loc și aduse un braț de lemne din cămară. Când se aplecă să așeze lemnele, simți mirosul de vaselină și fier coclit. Atunci îi reveni în minte...