Treceți la conținutul principal

Atelierul de reparatii

Ca sa repari unele lucruri trebuie sa dai uneori dovada de multa inventivitate. Cu cat un obiect e mai vechi, cu atat gasesti mai greu piese de schimb pentru el.

Un colectionar de radiouri si televizoare pe lampi stie cat de greu se mai gasesc lampile acelea pe care nici un copil din ziua de azi nu le-ar recunoaste.
Pentru jaluzelele vechi din lemn ai nevoie de niste lamele dreptunghiulare care au pe mijloc doua orificii lungi si sunt din otel rezistent dar subtire, sau ai nevoie de panglica de fitil mai lata.
Cand e vorba de masini vechi, lucrurile se complica si mai mult. De unde mai gasesti un motor in 4 timpi sau niste banale curele de transmisie?
Si aici intervine inventivitatea, inspiratia si luarea deciziei corecte. Cateodata e greu sa gasesti solutia fiindca o lampa nu se poate inlocui cu altceva. Poti in schimb sa decupezi din tabla lamele pentru jaluzele, poti sa pui o panglica groasa sintetica in locul fitilului. Unii pasionati de masini introduc sub capota batranei mai multi cai decat s-arfi gandit primul ei stapan ca va putea avea vreodata.

De ce sa repari cand in unele cazuri e mai la indemana sa il inlocuiesti cu unul nou sau macar cu unul care merge?
Poate fiindca iti apartine si nu de cand il ai in posesie ci e in amintirea ta, in viata ta de atunci cand ai inceput sa ti-l doresti sau l-ai vazut prima data.
Un radio cu lampi e printre primele mele amintiri. El aduna in jurul lui familia mea. Vocea ce se auzea venea parca de undeva de departe si prin capacul de carton din spatele lui se raspandeau lumini calde.

De ce sa nu repari? Dar daca ai sa reusesti sa aduci inapoi bucuria, fericirea, caldura, siguranta timpurilor de altadata?
Nu ti-e dor?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...