Treceți la conținutul principal

Carti pentru femei

Pe aici pe la noi pe plaiurile mioritice nu cred sa fi intalnit vreodata vreo librarie care sa aiba sectiuni de "Carti pentru femei" si "Carti pentru barbati". Haruki Murakami in "Meseria de romancier" spunea ca prin Japonia asa ar fi. Cu siguranta ca aceste doua sectiuni sunt pe langa celelalte pe care le intalnim si la noi: carte pt copii, fictiune, dezvoltare personala,...
Cred ca la momentul acela mi-am imaginat instant ca intru intr-o librarie si ca la toalete, ma uit dupa semnul fusta/ pantalon si ma indrept spre genul de care apartin. Hm, oare ce fac militantii care vor sa elimine diferentele intre sexe- pardon, genuri? Deja ma simteam stanjenita: daca intru la barbati?
Chestia asta cu genurile am gasit-o mai apoi si pe goodreads.com unde am remarcat ca cele destinate femeilor erau in majoritate scrise de femei ( vorbesc despre fictiune, romane, nuvele,...). Probabil ca femeile ajung cel mai repede la sufletul femeilor. Pare logic, desi nu ma asteptam sa fie asa.

In cazul poeziei de dragoste, lucrurile stau cu totul altfel. Ele sunt declaratii de dragoste, se adreseaza ei sau lui. In urechile mele ele au vocea lui, mi se adreseaza mie si uite asa, EA unica lui iubire a devenit pentru noi universala ca sa ajunga sa fie EU, femeia care n-a intalnit pana acum o atat de "dragoste mare". Nu e doar fictiune, n-are cum! Cine ar putea sa inventeze cuvintele acelea fara sa simta ceva. Dragostea asta exista. Iar daca dam la o parte tot raul de pe pamant ( ne facem pentru o secunda ca nu exista) si lasam doar cuvintele din poeziile de dragoste sa umple pamantul, va puteti imagina cum arata?

Intr-o foarte frumoasa interpretare, cu o voce calda, am gasit pe youtube (postate de Gebe Edoby), poezii lui Adrian Paunescu: "Singura iubire", "Juramant de dragoste si gelozie", "Ce frumoasa esti"... in prag de iarna.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...