Treceți la conținutul principal

De la Microraion la Soare

Prima intalnire cu sistemul solar a fost la Marea Neagra. Eram in vacanta cu parintii si am facut cunostinta cu Neptun, Jupiter, Venus si Saturn. Planetele acestea aveau la vremea aceea blocuri noi, frumoase cu parculete ingrijite, mirosind a pin si alge de mare iar pe la colturi erau vanzatori de vata de zahar. Pentru a nu ramane cu impresia ca adevaratele planete arata asemanator, s-a impus o vizita la Planetariul din Constanta. Treaba se lamurise cat de cat.

Dupa cativa ani urma sa fac prima iesire de una singura din oraselul meu catre resedinta de judet. Trebuia sa ajung in cartierul Soarelui despre care nu stiam absolut nimic. Primisem doar indicatii despre mijloacele de transport pe care trebuia sa le iau, numarand desigur statiile.

Dar unde poti afla cel mai bine totul decat intr-un tren de navetisti?
Bo-vagon - desigur ca ma duce cu gandul la un grajd inghesuit cu vite. Cam asa si era: un vagon ale carui geamuri aburite de la rasuflarile calatorilor ducea multimea aceea amortita si plictisita de rutina zilnica.
Unde merg? In cartierul acela nou? De ce se cheama Soarelui?
Cartierele noi din orasul meu se chemau Microraioane: 1, 2, 3, 4. Aveau blocuri noi, gri, curate. Cele vechi purtau numele localitatilor spre care drumurile duceau din oras.
Eu locuiam in Micro-Raionul 2. Raioanele fusesera desfiintate, in locul lor aparusera judetele. Se pare ca lumea indragea totusi Micro-Raionul si numele ramamsese asa - sau Micro mai pe scurt.

Soarelui? - si explicatiile au inceput sa curga:
Fiindca toate blocuri au panouri solare.
Fiindca e la Sud , deci e cel mai calduros.
E cel mai nou, cu apartamente mari, insorite si s-au gandit sa-i spuna Soarelui.
Este cel mai departe de centru. Pana la el e o portiune fara case. Asa cum e Soarele: departe de Pamant.
Acolo nu se ia curentul. Au transformatorul lor. Le da curent de la unguri.
... Si caldura iarna! Le-a facut centrala separata.
Acolo e doar pentru... si arata din cap catre sus. Spre locul de bagaje?

Dar unde mergi tu, fata?!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luni. Mereu luni.

 Mi se întâmplă des să am senzația că trăiesc o altă zi decât cea reală. Joia am impresia că e vineri, duminica dimineața jur că e sâmbătă. Și e o păcăleală plăcută — în acele clipe mă cuprinde o bucurie difuză, ca un parfum invizibil: speranța că urmează o zi frumoasă. Trăiesc cu optimismul acela simplu că voi face ceva care să-mi aducă plăcere, că mă apropii de un moment de liniște sau de creativitate. E uluitor cât de repede corpul reacționează la o simplă idee — chiar și falsă — despre o zi bună. Pornind de la gândul clasic al buclei temporale, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș repeta, intenționat, aceeași zi. Și nu oricare — ci tocmai ziua pe care o evităm cu toții: luni. De ce luni? Poate tocmai pentru că nu promite nimic. E ziua de start, de revenire, de „hai că începe din nou”. O zi care pare că nu-ți aparține. Am decis să trăiesc cinci zile la rând ca și cum ar fi luni. Prima a fost lăsată la voia întâmplării, ca să am o bază „reală”. De acolo, am început repetiția. Totul...

Mulțumim din inimă partidului

 Nu am reținut exact care este cauza crizei combustibililor ce va să vină, războiul din Ucraina sau relațiile cu Rusia, cert este că unii au început să facă economie. Și uite așa, nopțiile de vară dintr-un sat pitoresc de munte unde ne-am oprit pentru câteva zile să ne facem concediul, au început să se împartă în nopți luminate și nopți în beznă.  Prima noapte neluminată a fost ca un dar mult așteptat. Ne doream de mult să vedem cerul plin de stele din afara marelui oraș în care locuiam, iar noaptea aceasta era una cu Crai Nou ce se codea să apară de după munte. Pe drum, oamenii se plimbau incognito sub pelerinele groase ale întunericului. Uneori auzeai doar voci fără corp, alteori vedeai scânteia unei țigări fără gura ce o sorbea. Era o noapte identică cu cele din Epoca de Aur. Trebuia doar să reînveți să profiți la maxim de magia întunericului. Într-o noapte ca aceasta, C. se întorcea acasă pe bâjbîite, în apartamentul său de serviciu, numărând scările, apoi ușile apartament...

Puzzle

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile lăsate în coadă de pește. Finalurile neclare, discuțiile abandonate, poveștile care s-au stins fără un ultim cuvânt. Poate tocmai de aceea mă trezesc, uneori, că reiau în minte evenimente de demult — le analizez, le întorc pe toate fețele, ca și cum, poate, undeva, am ratat o piesă importantă din puzzle. Sunt zile în care merg înainte. Dar chiar și atunci, în mersul acela hotărât, mă trezesc că adun bucăți din trecut. Le car cu mine, le duc în laboratorul acela interior în care lumina nu se stinge niciodată. Le așez pe masa gândurilor și le privesc cu ochi noi. Uneori le înțeleg altfel. Alteori mă surprind iertând oameni pe care cândva îi judecam. Îi re-apropii, îi alung iar, mă împac din nou cu mine și cu lumea din jur. Dar drumul merge tot înainte. Totul pornește de la o ipoteză. Intuiția — mai ales cea feminină — nu doarme. Simte, bănuiește, întreabă. Și atunci încep să caut răspunsuri. Le găsesc, uneori, în cărțile pe care le citesc. Se spune c...