Se întâmplă câteodată să îți placă un autor foarte mult. Dragoste la prima citire. Ți-a căzut în mână cel mai bun roman al său și continui cu nesaț să-i cauți lucrările, fiindcă ce ai citit până acum a fost atât de bun că nu te mai poți opri. Poate și a doua carte pe care i-ai citit-o e la fel de bună, dar după un timp, lucrurile se mai schimbă, nu mai au același gust ca la început. Așteptările tale sunt mari, dar iată că scriitorul intră în rutină, subiectele devin banale și starea ta de exaltare scade odată cu stima și încrederea pe care i-ai purtat-o.
E la fel și în viața în doi? Ajungi să fii fascinat de partener până îl descoperi apoi totul devine rutină? Îl cunoști atât de bine încât după câțiva ani nu te mai surprinde. Parcă știi tot ce spune, gândește, visează iar câteodată, fără să te audă rostești singur întregul dialog. Nu mai e nevoie de doi. Chiar și minciunile i le cunoști; nu te mai aștepți să spună adevărul. Asta e ce știe că vrei să auzi? Romanul e slab, lași cartea pe noptieră sau pe suportul de lângă WC până te hotărăști într-o zi s-o ascunzi într-un raft, rândul doi.
Nu, melodramatici cititori și cititoare, în viață nu e la fel fiindcă nimeni nu are o viață plicitsitoare. Fiecare își are în mână propriul roman. Unele pagini au rămas lipite; au fost scrise când îți pregăteai cafeaua (fără lapte) și ai scăpat pe ele puțin din zaharul momentului. Doar tu îți mai amintești acele rânduri ascunse între paginile pe care știi că nimeni nu va avea curiozitatea să-și bage nasul și să le desprindă.
În bibliotecă stau rafturi pline de vieți: agitate, interesante, anoste, scurte, dramatic de lungi, de singuratice, împlinite, fericite, curmate, demult apuse. Sunt doar niște povești.
- Tu ce-ai mai scris ? Adu-mi și mie cafeaua. Vreau să scriem azi împreună.
E la fel și în viața în doi? Ajungi să fii fascinat de partener până îl descoperi apoi totul devine rutină? Îl cunoști atât de bine încât după câțiva ani nu te mai surprinde. Parcă știi tot ce spune, gândește, visează iar câteodată, fără să te audă rostești singur întregul dialog. Nu mai e nevoie de doi. Chiar și minciunile i le cunoști; nu te mai aștepți să spună adevărul. Asta e ce știe că vrei să auzi? Romanul e slab, lași cartea pe noptieră sau pe suportul de lângă WC până te hotărăști într-o zi s-o ascunzi într-un raft, rândul doi.
Nu, melodramatici cititori și cititoare, în viață nu e la fel fiindcă nimeni nu are o viață plicitsitoare. Fiecare își are în mână propriul roman. Unele pagini au rămas lipite; au fost scrise când îți pregăteai cafeaua (fără lapte) și ai scăpat pe ele puțin din zaharul momentului. Doar tu îți mai amintești acele rânduri ascunse între paginile pe care știi că nimeni nu va avea curiozitatea să-și bage nasul și să le desprindă.
În bibliotecă stau rafturi pline de vieți: agitate, interesante, anoste, scurte, dramatic de lungi, de singuratice, împlinite, fericite, curmate, demult apuse. Sunt doar niște povești.
- Tu ce-ai mai scris ? Adu-mi și mie cafeaua. Vreau să scriem azi împreună.
Comentarii
Trimiteți un comentariu