Ella

Nu aș fi scris nimic, niciodată despre tema aceasta dacă nu mi-ar fi fost cerut să scriu. E tema momentului și e mult mediatizată zilele acestea: Sfârcuri. Sună de parcă ar fi centrul unei ținte. De parcă cere să fie pus punctul pe i. Am să fac câțiva pași mai în spate ca să ajung în lume normalității mele. Sutienul. Am început să port sutien cândva, după 23 de ani. Cele mai frumoase și mai căutate sutiene erau cele din dantelă, unele fără dublură, iar de sârmele sau balenele ce țin sânii pe anumite poziții , nici nu se auzise pe atunci. Sutienul nu schimba forma naturala a sânilori, nu îi făcea să pară mai mari și nici nu îi ”împingeau sus”. Sânii erau clasificați pe forme și mărimi: mari ca pepenii, rotunzi ca merele, copti ca perele, mici ca niște prunișoare sau lungi ca niște langoși. Dacă marile cabarete ale lumii acceptau ca mărimea lor pe scenă să fie exact cât să încapă în căușul unei palme, implanturile de silicoane, pe vremea aceea, ar fi fost văzute ca niște injurii la...

Mă întâlnisem cu o prietenă pe care nu o văzusem de ceva vreme și ne plimbam pe malul râului mâlos și leneș ce străbate orașul de la est la vest. Discutam despre oboseala de a aproba mereu ”noile” curente ale generațiilor X,Y, milenials, care puneau noi denumiri unor concepte care existau de sute și mii de ani. Nu era nimic nou în dietele redescoperite de aceștia sau în exercițiile de yoga practicată de yogini și re-brand-uite acum cu beneficii miraculoase asupra celor ce le practică. Încă nu reușise nici unul să leviteze sau să scape măcar de plictiseala singurătății. Căci de aceea totul se petrecea ”în rețea”, de sau fără socializare. Nu era cool dacă îți citeai cartea de seară singur și liniștit în patul tău sau să îți faci o purificare a organismului fără să o pui ”live”.  - Dacă aș arunca o sticlă cu un mesaj în râul ăsta, să fie purtată până la mare și apoi să fie gasită de un singuratic romantic ce se plimbă dimineața cu picioarele goale prin nisipul rece și umed, ar fi so...

Citesc specificațiile unui produs nou. La un moment dat, se rupe firul. Clientul parca a luat-o razna, ceea ce vrea e ca în zicala aceea: "să îl faci bici care să și pocnească". Mă amăgesc cu vorba:”Clientul are întotdeauna dreptate” și o iau de la capat. Poate că sunt eu prea obosită și mi-a scăpat ceva. Îmi notez pașii pe hârtie: nu, din păcate nu eu am greșit. Acum se complică puțin treaba: vor urma un șir lung de e-mailuri, semnate sobru și oficial, în cel puțin una din limbile de circulație internațională, câteva meetinguri - acele sedințele pe telefoane sau prin internet, în timpul cărora, dacă te sună copilul, mama sau soțul închizi, fiindcă deja au învățat lecția că nu poți fi deranjată. Si totul se va termina cu un compromis. Un compromis între ceea ce ne-am dori să fie viața noastră și ceea ce reușim cu adevărat să realizăm, dar mai ales să fim, noi înșine, în aceasta existența. Deschid câteva bloguri și le citesc. Sunt scriitori români, ajunsi la maturitatea vârs...

Era captivată de povestea din filmul ce rula pe ecranul televizorului. Personajul principal, tocmai se îndrăgostea de noul său sistem de operare, ce dispunea acum de o interfață vocală plăcută, chiar senzuală.  Sistemul ce-i controla toate aplicațiile și-i învățase rapid toate preferințele, îl ajuta și-l susținea. O relație cu adevărat perfectă în care ea (fiindcă vocea era feminină) nu obosește niciodată, nu e tristă sau nervoasă, nu are problemele ei și nu se plânge de nimic, niciodată. Pentru asta a fost ”ea” făcută. Însă, peste acțiunea filmului, imagini din anii de suferință a ultimei relații îi reveneau acum în minte.  Și când tocmai își spunea ce cool trebuie să fie să ai pe cineva care nu te va minți, nu se va îmbolnăvi, nu va muri și mai ales nu te va părăsi niciodată, îndrăgostitul din film primește vestea cea tristă a despărțirii. Sistemul de operare se va schimba și-i va părăsi pe toți. Da, acea entitate suavă nu a fost doar a lui, ea a fost a tuturor celor...

Tractorul ducea după el o caruță. În căruță erau Erzsi neni și Kati neni, bucătăresele de la fermă. Mai erau și câteva canistre de aluminiu. Într-una era ciorba de cartofi cu ciolan afumat, în alta era fasolea scăzută iar în alta era apa. Costița friptă era într-un vailing acoperit cu un șervete mare de bucătărie. Pâinile le puseseră într-un coș mare, ca acelea în care adunam noi știuleții de porumb. În alte coșuri de nuiele erau puse cele 85 de farfurii de faianță din care aveam să mâncăm noi, studenții de la Mate și Info, prânzul, de data aceasta în câmp, și cina, când aveam să ne întoarcem seara la conacul fermei unde eram cazați. Inginerul agronom, cel ce conducea această fermă, locuia cu soția în aceeași curte a vechiului conac, într-o casă mai mică, cu o arhitectura pătrățoasă, simplă. Conacul, aflat la câțiva kilometri de Cenad spre granița cu Ungaria, era situat imediat după gardul pichetului de grăniceri. De la drum trebuia să treci printr-un parc cu copaci seculari ca să aj...

Începuse să se îndoiască de amintirile lui cele mai vechi, din vremea copilăriei sale. Unii îi spuseseră că poate și-a imaginat ceea ce i-au povestit părinții iar în mintea lui poveștile au rămas ca niște trăiri reale. Ca adult, știa că e imposibil ca cineva să-și amintească întâmplări de când avea 2-3 ani. - În lada asta țineai sculele, nu?. - E lada de lemne, după cum bine vezi si tu. - Nu acum. Atunci. Acum 40 de ani, când locuiam pe Teilor. - Și pe Teilor ne încălzeam cu lemne! - Probabil era alta lada... Unde-ți păstrai sculele? - Alec privi tăcut, ca și cum omul din fața lui ar fi fost din altă lume, iar răspunsul nu venea, ba-i făcu semn că n-are de gând să-i dea vreo explicație. Apoi, in ziua următoare, Alec găsi lada goală și se gândi să o umple cu lemne. O scoase afară și o scutură de rumeguș și resturi de scoarță . O pusese la loc și aduse un braț de lemne din cămară. Când se aplecă să așeze lemnele, simți mirosul de vaselină și fier coclit. Atunci îi reveni în minte...

Titlul unui articol îmi atrage atenția: "French man held after a black panther stolen from zoo" și aflu că o panteră neagră a fost prinsă de autorități și dusă la zoo, după ce a fugit pe fereastra apartamentului unde era ținută. Proprietarul ei a fost reținut după ce a încercat să o fure de la zoo. Mă uit la zgarieturile de pe mână și fac rapid niște calcule: dacă pisica care mi le-a făcut are cam două kilograme și jumătate iar felina neagră cam 25 de kilograme, înseamnă o proporție de 1 la 10. Încerc să refac scena înlocuind pisica cu pantera, dar ceva nu se potrivește: pisica mea își petrece timpul în curtea de lângă casă și reușesc cu greu să o împiedic să intre înăuntru, în timp ce pantera neagră își dorește să fie afară și fuge pe fereastră. Pantera este acum într-un centru unde se încearcă reintegrarea ei în viața sălbatică, o dez-domesticire a ei. Două surate: una ce-și adoră viața de lângă casă și cealaltă ce tânjește după cea sălbatică. Nu știu ce a fost în mint...

Am terminat aseară ”Împăratul muștelor” (”Lord of the Flies”) de William Golding și mi-a revenit în minte întâmplarea aceasta. Un copil mai măricel, așa ... cam de un metru jumate, însoțea o trupă de 3 copilași mai mici decât el cu vreo 2-3 ani și cățiva centimetri. Adică cel mare să fi început să meargă la școlă iar cei mici să fi avut vreo 3-4 ani. În spațiul rezervat recreerii erau amenajate o volieră cu câțiva papagali de diferite mărimi și culori, iar ceva mai încolo, sub un copac, erau două cuști cu iepuri. Într-una erau câțiva pui cu blana albă, lungă și pufoasă, iar în cealaltă cușcă era un singur iepure, alb și el, mai mare, încăt din două mișcări ajungea în marginea opusă a cuștii. Cei mici, cu degețelele lor, mângâiau blănița ca de vată a iepurașilor pufoși din prima cușcă. Se pare că aceștia erau deja obișnuiți cu atenția și atingerea copiilor și nu dădeau semne că s-ar mai teme. La cealaltă cușcă, băiatul cel mare împungea cu un băț căzut din copac iepurele cel mare ș...

A fost vina mea că m-am dus într-o țară străină fără să fi știut câte ceva despre ea. E ca și cum te duci la cineva acasă fară să cunoști oamenii care locuiesc în ea. Aveam să petrec câteva zile alături de ei, suficient pentru a-mi da seama ce fel de familie erau. Am vrut să vizitez Serbia și Bosnia și Herțegovina fiindcă auzisem de peisajele extraordinare al locurilor, de localitățile dintre colinele dealurilor și munților. Știam de Mostarul cu celebrul lui pod vechi construit pe vremea turcilor din fotografii iar despre Sargan Eight, trenul turistic din Mokra Gora, am aflat dintr-un reportaj televizat. În partea aceasta a Europei greu încercată de războiul din anii '90, în care disensiunile dintre etnii încă mocnesc, nu prea m-a îndeamnat rațiunea să calatoresc până acum. Am profitat de ocazia unei excursii și m-am alăturat grupului de turiști. De-a lungul drumului, atât sârbii cât și bosniecii au lăsat ca mărturie a războiului, case ciuruite de gloanțe, parăsite dar nepăstra...

Ne strecuram pe străduțele înguste din partea veche a satului de la malul mării. Încercam să ne îndepărtăm cât mai mult de agitația turiștilor  și de gălăgia restaurantelor fancy cu chelneri care își agățau clienții de pe stradă prezentând scorțosul șervet alb suspendat pe antebraț. Pe timpul zilei, partea aceasta a satului era puțin umblată. Avea un mers al lucrurilor simple, cu femei ce-și făceau rugăciunile dis de dimineață în micuța lor bisericuță, cu oameni gospodari ce-și dereticau mai întâi casele  apoi plecau pe la treburile lor. De cum se lăsa seara, oamenii se întorceau la casuțele lor, iar prin ferestrele deschise, puteai pătrunde cu privirea în viețile lor. La adăpostul întunericului, străzile arătau acum altfel și recunoșteam cu greu traseul pe care obișnuiam să-l parcurg dis de dimineață. La una dintre curțile cu zidul gros de piatră, poarta mare era larg deschisă. Pe sub pomii în care atârnau ghirlande de lumină, erau așezate câteva mese. Ne-am așezat la un...

Poate că toate lucrurile încep din copilărie. Eram o adunătura de puștani ce ascultam hipnotizați povestea modurilor dorian, frigian, mixolidian, ... la ora de Teorie muzicală. Îl aveam profesor pe Merkel, profu de pian care pe mine mă acopania la audițiile de sfârșit de trimestru. Era un tip blond, cu barbișon și sacou, cu o voce caldă, gravă. Își trăise tinerețea în răsunătorii ani 60-70, în care vocea celor de la The Beatles și a celor de la Rolling Stones era aerul respirat de generația lui. A fost lecția când a trecut peste do majorul european și peste cîntecele bizantine bisericești și a ajuns în partea de sud a Asiei, în India. Acolo, The Beatles au găsit sitarul, meditația și mâncarea vegetariană. Proful avea mereu discuri la el. La școală se studia muzica clasică, dar de data asta am ascutat Beatles! ”The inner light”:  https://www.youtube.com/watch?v=swT6YTPYwgM  - 1968. Anul când trebuiau să se reinventeze, să se regăsească. Lumea era împărțită în două: Beat...

Sigur vi s-a întâmplat și vouă să aveți o idee grozavă, despre care nu ați auzit  să o fi pus-o cineva în practică până atunci, și căutând așa, din una în alta, aflați că cel puțin încă o persoană s-a gândit la ea sau chiar că, undeva în lumea asta, este pusă deja în practică. E o așa de mare dezamăgire când îți dai seama că trebuie să renunți la ideea ta! Una dintre ideile mele "geniale" a fost mixarea unui text cu muzică. Textele, în special cele în format electronic, să aibă și o recomandare muzicală astfel, când citești pe un fond muzical să fii purtat cu totul în atmosfera povestirii. Am încercat și aici pe blog să inserez legături spre pagini muzicale, ca să întregesc descrierea. De exemplu, dacă vorbim despre francezi și obiceiurile lor ar merge bine o melodie în limba franceză, lângă un vin bun sau un croissant - depinde de momentul zilei. Deja există cărți publicate care au un cod QR ce se poate accesa cu telefonul și fac același lucru. Nu există însă (deși nu am v...

La masa de lângă mine, trei bărbați ce se apropie de 40 de ani, discută grav, atent, serios despre tancuri. Unul dintre ei este în picioare, nereușind să abandoneze discuția și sa-și vadă de drum. Exerciții militare, rușii, americanii, tehnică, amfibii, nu-l mai doboară nimeni, milioane de dolari, cumpără, cei mai tari - fragmente pe care nu le pot pune cap la cap ca să aibă sens și pentru mine. Mai sunt câteva minute și pauza de masă se va sfârși. Bărbații de lângă mine se vor întoarce în birourile lor. Azi se repetă exercitiul în caz de incendiu. Căți dintre angajații companiei au deschis e-mailul ca să citească și conținutul lui? "Lucrurile personale la indemana sunt singurele ce vor fi luate o data ce va suna alarma, iar cestile de cafele in special vor fi lasate la birou (lucru care a incetinit seminificativ evacuarea exercitiul trecut)." Discovery nu ne arde pielea, nu ne lovește cu cărămizi ce se desprind din clădiri, nu ne mișcă pământul de sub picioare. Ne ține...

Pereții bisericii erau sterși de vreme. Abia dacă mai puteai distinge chipurile sfinților.  Singurele culori care rezistaseră timpului erau roșul- cărămiziu și un negru șters. În stânga altarului, exact în mijlocul peretelui, cu fața spre naos, la o suficientă înălțime, încât să nu-l poți atinge dar să îi deslușești trăsăturile, era pictat un chip de femeie tânără, frumoasă, nobilă - după coafura și faldurile bogate ale rochiei. În biserica veche de câteva sute de ani, dăinuia povestea nescrisă a unei femei. (vă rog, deschideți link-ul într-o filă nouă - click dreapta: https://www.youtube.com/watch?v=Et6cmagw_t4 ) M-am hotărât să-l caut pe Emil, după mulți ani de la moartea Anei. Nu credeam nici atunci că mai are vreun rost. Chipul femeii din biserică m-a determinat să mărturisesc măcar una din infinitele povești nespuse, care bântuie lumea asta, ca niște fantome umblând singure, fără rost. Trăia singur, într-un apartament al unei vile pe o stradă a foștilor nomenclaturi...

Stăteam cu toții în mijlocul străzii, admirând cerul. Cu un fel de îngrijorare dar și cu deosebită încântare. - Uau! Uitați ce vine dinspre vest! Să fiu al naibii dacă am mai văzut vreodată așa culori! - Sunt mov - violet. Bicicletele erau deja urcate și fixate în portbagajele mașinilor. Așteptam din partea cerului, semnalul de plecare. Se întuneca tot mai mult, până când, becurile de pe stâlpii de iluminat s-au aprins. Fulgerele se vedeau destul de intense, strecurate printre păturile groase de nori. Tunetul ajungea cu o întărziere de câteva secunde. - Haideți să aștetăm până trece. Am lăsat mașinile în stradă, la voia furtunii, iar noi ne-am adăpostit pe terasa casei. La început au căzut stropi mari și rari, de ai fi putut să te strecori printre ei. Erau repede absorbiți de solul însetat. Apoi totul s-a dezlanțuit. Fulgerele și tunetele au început să se sincronizeze. Vântul bătea din toate părțile, răsucind copacii, ridicându-le crengile în sus, ca niște brațe care cereau i...

Mirabelle-ele, adică corcodușele, au început să se coacă. Amintirea lor mă leagă de copilărie. De vacanțele în care corcodușii erau pomii salvatori. Navăleam pe ei, hoarde de copii, atunci când foamea ne dădea ghes, iar servitul gustării acasă ar fi însemnat să riscăm să fim prinși și opriți înăuntru. ”Corcodușeeeeeeeee ! ” - acesta era semnalul dat de unul dintre copii, urmat de năvala asupra bietului pom, îngăduitor, bun și dulce cu noi toți. Astăzi însă, corcodușele sunt mirabelle iar preparatul se numește clafoutis (se citește: clafuti), adica ”clafoutis aux mirabelle”. Între timp, desertul a fost mâncat, dar numele îmi stăruie în minte. O asociez acum pe Mirabela cu o corcodușă, franțuzească - dacă asta o face mai ”chic”, iar cla-fou-tis îmi aduce aminte de o grămadă de filme franțuzești. Fiindcă l-am repetat de atâtea ori, l-am asociat cu ” Baisers volés ”, 1968 și personajul Antoine Doinel (  https://www.youtube.com/watch?v=-p2ej4onSFA ) . Pentru încă o ”bătă...

Pe drumul șerpuit ce trece muntele, s-a format o coloană rezonabilă de mașini ce merge molcom pe serpentinele fără vizibilitate. Am prins vreme bună azi. A plouat toată noaptea, iar acum e chiar răcoare, pentru un început de iulie. În fața noastră sunt mașini din toate județele; unele au numere străine. E perioada concediilor. Sunt mașini puternice, ce vor face astăzi un drum lung - ca și noi, dealtfel, care abia ce am plecat de acasă. Mi-am propus să mă uit la fața fiecarui șofer ce va trece pe lângă noi: vreau să găsesc o legătură între individ și modelul mașinii pe care o conduce. Tot așa cum un câine se aseamănă cu stăpânul său. Uite, un hipster, de exemplu, e într-o foarte ”regular” mașină; banală chiar. Poate a umblat la motor, deși, la cum urcă panta, se cam poticnește la schimbatul vitezelor. Și e cărămizie! Poate ca să se asorteze cu barba lui cea roșiatică. O mașină cu numere din județul vecin, ne depășește făcând câteva manevre riscante. Grăbitul iese în depășire, oblig...

Fețe inerte trec pe lângă mine ca într-un râu molcom curgător. Inexpresive, seci, cu priviri fără focalizare, blurate. Sunt o anonimă, o frunză ce plutește în direcția care trebuie. Un copil râde. E singur. Mama lui execută exerciții de dicție, rotunjind cuvintele, cântându-le unei tinere femei cu poșetă LV. Un porumbel înfulecă agitându-și cam mult capul, din bucățica de corn căzută din mâna copilului. Un homeless așezat pe scările lucioase ale unei multinaționale, deschide revista la pagina cu picioare lungi, superbe, de femeie. Își așează pe ele, cu o lentoare cataleptică, bucata de salam, unsuroasă și belită de piele. Dricul "Obelisc" e în pole-position, peste drum, la umbră. Șoferul i-a lăsat gemurile din față coborâte. În România, dricurile nu se fură. În vitrina magazinului cu articole pentru pescuit, o pisică doarme, jumătate pe lada frigorifică, jumătate suspendată în nepăsare. Blana ei are aceeași culoare cu frigorifica: văzută din stradă, lada pare să aibă...

Nu, locuința mea de vară nu e la țară. Dar, fiindcă ziua e acum mai lungă și drumul nu era aglomerat, am ales să facem drumul de 300 de km pe județene, ca să nu mai zburăm steril pe autostrăzi, ci să fim mai aproape de porțile oamenilor, porțile românilor. Se vinde miere. Sus la munte, unde teii încă mai sunt în floare, sunt duși stupii. Vor mai sta vreo săptamână. Și gălbiorii din pădure se vând. Nu am oprit. Defapt nu am cumpărat nimic. La o intersectie, a ieșit alene, clatinându-se de pe-o parte pe alta, semn ca era încărcat, un camion- cisterna, mic. Pe cisterna albă, era scris ca la școală, cu litere mari și negre: LAPTE. Că lumea a început să se mute la țară, iar drumurile secundare au devenit astăzi mai importante, o spun și multele sensuri giratorii, destul de mici pentru TIR-uri, ca acela pe care scria mare, cu litere italice ”Puiul feiricit”. Și ca să întărească vorbele scrise, pictaseră pe el un pui, fără cap, gheare și pene. Oare trebuie să-ți pierzi capul ca să fii ...

I se spune de ani buni că e o MILF. Sună amuzant, provocator, o onorează, iar existența unui copil, o protejează de cei insistenți. Fanteziile sexuale ce le stârnește persoanelor care nu se potrivesc nicicum profilului ei, nu o deranjează deloc. E ca și cum ai juca poker cu cei de la altă masă: e imposibil. - Ce înseamnă să fii mamă? - o întrebare absolut neașteptată când lista cu ”trebuia să fi făcut altfel” a devenit destul de lungă. După scanarea rapidă a listei, tot nu vezi răspunsul. Apoi, te întorci la anii copilăriei  și încerci să te profilezi peste ceea ce a reprezentat mama ta pentru tine. E vina mamei pentru toate eșecurile tale, când ai fost prea slabă și ai renunțat. Dar e meritul mamei pentru faptul că te-a neglijat și acum ești independentă. Și întrebarea se repetă iar și iar, însă fără niciun răspuns. O prietenă i-a spus că se portă ca o mamă. S-a transformat în ”Mama universului”. Încercă mereu să-i protejez pe alții. E Vocea care dă mereu sfaturi: ”pes...

În spatele monitorului, undeva în ograda celor care ne dau libertatea de a alerga prin rețea, stau liniile frânte. Câțiva dintre noi le pot vedea și sunt învățați cum să transforme linia în trambulină. Ele sunt liniile nivelului de trai, al salariilor, prețurilor, prieteniilor, interesului pe care îl stârnește fiecare altora, sau al interesului pe care îl manifestăm unor lucruri sau obiceiuri. Ele sunt pulsul implicării noastre în viață. Cumpărăm, vizualizăm, citim, comentăm, apreciem. Azi am vorbit despre călătorii și în stânga și dreapta noastră au apărut poze cu plaje, animale, bocanci de munte. Ieri am vorbit despre vreme și am fost acoperiți de pelerine de ploaie și umbrele colorate. Azi vorbim despre noi. Despre timpul care a trecut decând ne cunoaștem. Despre timpul care nu ne-a stins dorința de a ști unul despre celălalt. În jurul nostru nu mai e nimic. Linia timpului, veșnic dreaptă și neîntreruptă nu mai sprijină nimic. Linia "despre noi" nu apare în nicio stati...

Se întâmplă să vezi rău cu un ochi și cu celălalt să vezi bine iar cu amândoi împreună să vezi perfect. Am învățat creierul să vadă copaci, să vadă clădiri, să vadă oameni iar acum recompune părțile care lipsesc. Adaugă frunze copacilor, margini  norilor și zâmbet pe fața oamenilor din jurul nostru. Adaugă siluetei ce trece pe partea cealaltă a drumului textura părului, iar persoanei din fotografie, vorbele ce le-ar putea rosti doar privindu-i ochii. Primul program de ”machine learning” e în creierul nostru.  Pentru câtă vreme va stoca toate datele astea, pe care nu reușim de multe ori să le scoatem din sertare, dar apar vizualizate când nu te aștepți? În curtea vecină un bărbat reînvață să meargă. Îl urmăresc în fiecare dimineață cum își ridică piciorul stâng în timp ce brațul stâng refuză să-l asculte. O parte din creierul său a murit dar cealaltă parte trebuie să-o ajute să renască și să învețe. Datele stocate sunt recuperate, copiate de la departamentul părții drepte. ...

Când e vorba despre tine, întotdeauna stai de două ori să te gândești cui, cum și când să împărtășești marile vești. Și nu aceea ca vei avea un copil sau ai fost promovat. Cum procedezi cu veștile proaste, cu cele mai proaste, când ești sufocat sub neputința de a îndrepta singur lucrurile? E relativ simplu să deschizi gura și să spui ” Mama mea are cancer”. Îți stăpânești greu tremurul din barbă, tragi aer în piept, îți muți rapid gândurile în ofensivă și tot ce mai astepți este ca odată cu raspunsul:” Vaaaai, îmi pare rău!...” să fii împins în față, în linia întâi a bătăliei cu cancerul. Cui dai vestea asta când e vorba despre tine? Nu vei da o astfel de veste părinților care nu vor suporta să mai trăiască cu gândul că te vor pierde. Ei trebuie să lupte în continuare pentru ei. Și poate că vei reuși să învingi boala, iar dacă nu, asta e! Nu-i vei da vestea asta prietenei tale care a venit mereu cu o explozie de încurajare când a fost vorba de probleme mult mai neînsemnate. Nu ...

Își stabiliseră o întâlnire pe mâine, în pauza de masă. Nu mai știa nimic despre ea de câțiva ani și se gândise toată seara la ce avea să-i spună, cum să reacționeze la informațiile ce avea să le afle. Trebuia să pară interesată de viața prietenei ei din faculate așa că îi trecuse rapid în revistă pagina de FB. Nicio ascensiune pe Kilimanjaro, nicio poză pe o plajă exotică, nici Machu Picchu sau măcar Taj Mahalul alături de un bărbat care să merite ”anii de detenție” - cum îi plăcea ei să numească căsătoria. Atunci, despre ce aveau să vorbească la prânz? Știa că atunci când se prezenta cu povestea care o punea într-o lumină eclatantă, ca fiind o exploratoare, temerară, iubitoare de natură, militantă pentru păstrarea planetei curată, când includea și realizările profesionale, slujba ce o avea la una din cele mai mari companii de  IT din lume, trezea multă invidie și își crea mereu dușmani. Dar câteodată apela la CV-ul acesta bine lustruit tocmai ca să se răzbune pe cei ce au avut ...

Plouă atât de mărunt că nici nu-mi dau seama din ce direcție cade ploaia. Îmi amintește de vacanțele la munte unde obișnuia să plouă des primăvara. Locuința se afla chiar lângă drum iar de cealaltă parte începea panta abruptă a muntelui. La intrarea în casă era o terasă mare, acoperită, iar geamurile din spatele casei aveau vedere spre valea pârâului și spre versantul munților dinspre apus. În astfel de zile obișnuiam să ies seara pe terasă și să admir satul cu străzile goale, abandonat în tăcerea ploii. Trosnetul crengilor uscate ce se rupeau în pădure spărgeau liniștea serii. Fumuri albe, se ridicau leneșe din câteva case. Uneori îmi luam umbrela și mă plimbam singură prin satul amorțit. Azi plouă și ți-am făcut o vizită. Pe Google Maps străzile sunt la fel de pustii. La una din ferestre, draperia era trasă dezordonat semn că obișnuiești să ieși la geam cu dorul tău de ducă. Am trecut și pe la tine la serviciu, printre oamenii rămași nemișcați ca niște manechini într-o imensă vitri...

E mai. De câteva zile plouă și e frig. Am ieșit dis de dimineață în curte doar în pijamale, așa cum obișnuiesc aproape în fiecare zi. Se auzea un tren gonind înfundat undeva departe.  Plouase. Iarba era udă. Mirosea a verde crud și pământ reavăn ca un amestec de urzici și flori de primăvară. Am sorbit cu nările coctailul de bujori, liliac și trandafir. Ne-am urcat în mașină și am luat-o pe autostradă. E frumoasă câmpia primavara. Dacă n-ar avea râurile cu albia largă pregatite de vărsare nu aș suporta să îmi rătăcesc privirea până hăt, departe, la un capăt de țară. Patrulatere rectangulare colorate stau înșirate ordonat ca într-o expoziție de covoare. Acoperișuri și turle de biserici cărămizii privesc spre ele. Norii negri stăteau apăsător de jos, semn că dormiseră în lanurile de grâu, orz, porumb și rapiță. Îmi place să ascult radioul în mașină. E neprevăzut și mă surprinde de fiecare dată. Autostrada taie câmpul de rapiță în două. De deasupra lui, totul e galben, mai mult dec...

-Și acuuuuuum... surpriza! Pe ecranul instalat pe peretele dinspre curte al casei, începuse proiecția unui film-colaj, o colecție de fotografii în care eram eu, sărbătorita, pe melodia celor de la Imagine Dragons, ”On Top of the World”. În ordine aproape cronologică, o fetiță cu codițe și aripioare de fluturaș devenea imagine după imagine o adolescentă veșnic îndrăgostită, soție, mamă, femeie matură. Fotografii vesele, fotografii triste. Dar câți dintre ei cunoșteau poveștile din spatele hârtiei fotografice? Unii nici nu recunoșteau locurile unde fuseseră făcute multe dintre ele. Și nici nu conta. Erau doar amintirile mele. Și zâmbeam și-i îndrăgeam pe toți în ludicitatea lor superficială cu care au ajuns încă odată în adâncul sufletului meu. Le-am mulțumit vădit mișcată fiindcă fusesem luată pe nepregătite, apoi am continuat să povestim și să bem. Filmulețul stârnise multe amintiri, ale lor. Toți povesteau ceva despre mine, lucruri pe care le auzeam pentru prima dată, așa cum ei a...

Pe biroul de lângă fereastră uitase din sezonul trecut resturile de la ultimul dejun. Plecaseră pe fugă, ca de fiecare dată când leneveau până în ultimul moment al scurtelor lor vacanțe. Floarea de pe pervazul ferestrei se uscase sau înghețase în nopțile reci de toamnă ce au urmat imediat după plecarea lor. Își pornise laptopul și astepta cu cana de cafea aburindă în mână și ochii pe fereastră să își facă update-urile. Știa că o să dureze: nu-l mai deschisese de câteva luni. Totuși, zgomotul ventilatorului indica că ceva se schimbase în buna funcționare a bătrânului aparat. Nu se îndura să-l schimbe. Pentru nuvelele lui era suficient de bun. Peste tastatura neagră, literele păreau că se mișcă, alergând în cadența dată de ventilator, pe blatul întunecat al biroului. Își puse ochelarii. Șiruri de furnici deșirau rânduri din laptopul lui. Furnicile ctrl erau urmate de furnicile S. Furnicile caps lock au fost urmate de furnicile H E L L O. Au trecut peste farfuria goală a ultimului prânz...

Se întâmplă câteodată să îți placă un autor foarte mult. Dragoste la prima citire. Ți-a căzut în mână cel mai bun roman al său și continui cu nesaț să-i cauți lucrările, fiindcă ce ai citit până acum a fost atât de bun că nu te mai poți opri. Poate și a doua carte pe care i-ai citit-o e la fel de bună, dar după un timp, lucrurile se mai schimbă, nu mai au același gust ca la început. Așteptările tale sunt mari, dar iată că scriitorul intră în rutină, subiectele devin banale și starea ta de exaltare scade odată cu stima și încrederea pe care i-ai purtat-o. E la fel și în viața în doi? Ajungi să fii fascinat de partener până îl descoperi apoi totul devine rutină? Îl cunoști atât de bine încât după câțiva ani nu te mai surprinde. Parcă știi tot ce spune, gândește, visează iar câteodată, fără să te audă rostești singur întregul dialog. Nu mai e nevoie de doi. Chiar și minciunile i le cunoști; nu te mai aștepți să spună adevărul. Asta e ce știe că vrei să auzi? Romanul e slab, lași cartea ...

Ideea reîncarnării până la împlinirea desavârșită a vieții, a existenței ca ființă umană pe care am întâlnit-o la Rebreanu în ”Adam și Eva” , roman ce l-am citit în urmă cu mai bine de trei decenii, mă urmărește și acum. A muri și a te naște până când viața ta se va sincroniza cu evenimentele și viețile celor din jurul tău și vei ști să faci față tuturor situațiilor toate au ca scop împlinirea destinul. Este viața o veșnică tânjire după perfecțiune? Este viața un dor permanent? Și atunci, dintre cele două soluții a obținerii succesului despre care v-am mai povestit, care e cea corectă în contextul împlinirii noastre? Când a doua, a treia, a șaptea șansă nu există, speranța noastră rămâne în Înviere. Gata, vei lăsa totul din mână, se va trage linia și te vei uita la cât ai reușit într-o singură viață? Doar atât? Renunți la tot ce ai mai fi putut face, spune, trăi, visa, dori, ierta, iubi, vedea. Pui lucrurile bune de-oparte, cele rele dincolo și aștepți cântărirea, judecata. Dar dac...

Nu m-am gândit niciodată cum e în paradis, sau dacă paradisul a existat vreodată cu adevărat, până când, într-o zi, la una din întâlnirile cu ”oamenii mari” s-a pus întrebarea dacă te-ai visat vreodată în paradis. Mulți dintre participanți au răspuns afirmativ și ne-au împărtășit neobișnuita lor experiență. Cel mai cool vis pe care l-am avut, care în timp s-a repetat de câteva ori, a fost că zbor; pur și simplu m-am ridicat de pe pământ și am zburat deasupra caselor, a oamenilor, a râurilor și am trăit o atât de intensă fericire, ca o ridicare la cer. Cum însă nu m-am visat niciodată în paradis, tema aceasta mi-a stârnit curiozitate. ”Două eseuri despre paradis și o încheiere” este cartea lui Horia - Roman Patapievici unde am găsit multe direcții în care poți re-descoperi paradisul. ... daca tot am fost cândva dați afară din paradis, s-ar putea să ni-l reamintim, ca pe o imagine care ne încântă toate simțurile, ca o trăire de exaltare. Uneori unele mirosuri ne pot aduce în minte c...

Trebuie să vă spun de la început că cele mai importante evenimente din viața mea au fost precedate sau urmate de evenimente ciudate. Tot ce sfidează monotonia, obișnuitul, previzibilul l-am clasificat ca fiind ciudat. Inclusiv nașterea mea a fost succedată de un eveniment neprevăzut. Nașterea a decurs normal, având în vedere că am supus o femeie de 30 de ani să-mi suporte ieșirea în lume. A fost, ce e drept, ajutată de un forceps, dar am refuzat să respir ceea ce a obligat medicul la câteva manevre salvatoare. Asta m-a costat câteva puncte și așa mi-am făcut debutul în viață cu un scor, o notă foarte mică. Voi cât mi-ați fi dat? Pe partenerul meu de viață, colegul meu de cameră (în limbaj de student căminist) l-am cunoscut în vacanțele de la țară. Când ne-am depănat amintirile din copilărie, am ajuns la concluzia că, deși nu ne aminteam unul de celălalt, ne-am aflat cândva în același moment, în același loc și am trăit același eveniment. Nu ne aducem aminte de persoanele din jurul n...

Ne bucurăm astăzi, că în rețelele de socializare, majoritatea personalităților în viață își expun părerile și pozițiile față de anumite subiecte curente atât din viața politică cât și din cea culturală. Sunt personalități pe care istoria deja i-a absorbit, unii apar în cărțile de română, matematică, fizică, filozofie sau doar în presă. Alții vor intra în istorie pentru ceea ce fac în politică. Persoane despre care istoria va menționa lucruri bune sau rele. Românii au marea șansă de a trăi într-o țară democrată care nu le-a tăiat accesul la Facebook (da, există țări în care accesul la Facebook este oprit și nu mă refer la China) și astfel au posibilitatea de a-i înjura în direct și direct pe cei ai căror nume istoria le-a pregătit deja locul pe panoplia celor ce au contat odată. Se pare că vârsta și educația sunt invers proporționale cu cantitatea de injurături, cuvinte obscene, jigniri ce sunt adresate celor care nu le sunt pe plac.  Cum au tratat aceste persoane diferența de...

Ai gustat vreodată dintr-o porție maaare de succes? Aș putea spune că succesul apare meteoric în viața fiecăruia, dar v-ați săturat să așteptați ”să se întâmple” și ați vrea o rețetă a succesului. Există cel puțin două posibilități: prin mijloace absolut cinstite, drepte , curajoase sau prin orice mijloace. Dacă în prima variantă cei implicați nu se vor abate de la conceptele morale chiar dacă nu garantează că vor ajunge la succes adică că nu vor învinge, cei ce merg pe a doua variantă , nu se dau în lături să încalce orice regulă a moralității în asigurarea deplină a succesului. Despre acestea puteți citi mai detaliat în cartea lui Gabriel Liiceanu, ”Despre minciună”. Să luăm spre exemplu obținerea unui loc de muncă mult râvnit. Oamenii din prima categorie și-ar face un CV cinstit, cu informații corecte, s-ar documenta ce trebuie să conțină și cum să arate pentru a impresiona angajatorul. Dacă slujba presupune și cunostințe în plus, candidatul ar urma și cursurile respective p...

Titlul e total nepotrivit. Mă gândesc acum că oamenii citesc oriunde: în tren, în autobuze, în baie, în dormitor, pe plaja, în parcuri, în cafenele, la masa de prânz,... Dar, ca un șofer de autobuz să își recite poeziile în timp ce își plimbă călătorii, sau tramvaiul cu lecturi, ori excursiile culturale sunt lucruri destul de rare. Într-una din cafenele din Iași, zilele trecute, clienții au putut să-și cumpere cafea pe care să o plătească cu o poezie scrisă chiar de ei. Evenimentul a fost cu totul inedit, iar consumatorii au fost răsplătiți și cu aplauze. In Timișoara, de Ziua Internațtionala a Cititului, călătorii care aveau la ei o carte din care citeau, puteau să circule fără bilet. Se vrea ca în București să se introducă un tramvai în care, pe tot parcursul călătoriei, călătorii să asculte poezii, fragmente de texte literare. Se va circula gratuit și va opri în fiecare stație. Mi-ar plăcea să cred că lumea va urca în tramvaiul literar pentru lectură și nu pentru a face un dru...

Am asistat aseară la o conferință care avea ca temă cele doua Europe: de Est și de Vest , cum să avem o Europă unică. Dacă cei din vest ar cunoaște și ar înțelege perioada comunistă care a stigmatizat estul Europei iar cei din est ar cunoaște și înțelege problemele vestului, diferențele nu ar mai fi atât de mari și am putea avea o singură Europă. ”Europa salvează-ne!” este mesajul acestor zile. Europa ne aude? Europa ne cunoaște? Dacă în cazul Holocaustului, acesta a luat sfârșit odată cu terminarea războiului, schimbarea comunismului s-a vrut să se facă treptat, principiile capitalismului și democrației să fie învățate, înușite în timp. Personal, am tot susținut principiul rătăcirii în deșert a poporului lui Moise, pentru ca societatea să uite să mai fie sclavă comunistă, dar azi mi-am schimbat părerea radical. Dacă vom uita cum a fost, riscăm să ne întoarcem de unde am plecat. ”De data asta votez” este un alt mesaj cu care se speră să se mobilizeze cei ce nu au votat pâna a...

Zilele acestea m-am tot intalnit cu un subiect: respingerea ( en. rejection ). Nu exista persoana care sa nu fi fost vreodata respinsa. De la copilul caruia i se refuza o jucarie sau ciocolata, la tinerii care sunt respinsi in dragoste, la cei ce sunt respinsi la interviuri. Dar la oricat de multe respingeri am fi supusi, tot nu vom trece peste ele cu zambetul pe buze; fiindca respingerea e renuntarea fortata la ceea ce ne dorim. Cu cat lucrul pe care ni-l dorim e mai important, cu atat suferinta e mai mare. Dupa o bogata experienta in respingeri (primite, nu date), am inceput sa ma intreb "De ce?". Nu exista un raspuns universal valabil, dar Jia Jiang a avut ideea de a face un experiment- terapie: si-a propus ca timp de 100 de zile sa fie respins pentru a deveni insensibil la durerea provocata de respingere. Cam tot acelasi lucru l-a facut si Alexis Zorba, personajul lui Nikos Kazantzakis care, pentru a scapa de pofta de cirese ce l-a facut sa se aplece un drum intreg ,...

De la etajul trei al clădirii de birouri - o clădire din aluminiu și sticlă- se vede vechea fabrică de confecții abandonată în anii privatizării. Asemenea ei, au rămas în oraș  zone a căror soartă este înscrisă în mii de dosare litigioase blocate și sute de proiecte amânate. Fabrica a rămas în picioare. Neoanele ce atârnă de grinzile de beton și se văd încă prin ferestrele sparte, n-au mai fost aprinse de 20 de ani. Câteva perdele stau aninate, fluturând în zilele înnorate ca un strigăt disperat de ajutor. Doar vântul se mai plimbă prin halele largi, peste golul rămas în urma prădătorilor. Pe vecinul meu, domnul Molnar, l-au dus la azil. Începuse să aibă privirea albă, ca o ceață lăptoasă ce se lăsa tot mai deasă cu fiecare zi. Cuvintele-i erau neînțelese, venite parcă dintr-o altă lume. Știam că nu va mai deschide niciodată ușa apartamentului de vis-a-vis. Două apartamente în oglindă: atât de departate, atât de diferite. Apoi, într-o zi draperiile i s-au dat la o parte și cine...

Am intalnit de nenumarate ori fetite imbracate nepotrivit varstei lor: pantofiori cu tocuri mult mai mari decat varsta, fustite care le ramaneau tot mai scurte, rujuri de buze si lacuri de unghii in culori tipatoare. Nu razi cand vezi astfel de lucruri. Penibilul depaseste imboldul hilarului dar se infige in obrazul si mintea parintelui. Asa nu vei rade nici de un copil obez, nici de un copil obraznic. Astazi Ana, o fetita dezinvolta de nici zece anisori, careia nu i-am vazut niciodata sfiala de a avea prea putini ani pentru a privi in ochi "oamenii mari", purta peste bluzita alba cu imprimeuri roz, un lantisor de aur cu un pandantiv mult prea mare si prea sobru pentru dimensiunile ei. L-am zarit in timp ce se pregatea sa intre in scoala. - Ana, ce e cu lantisorul acela la gatul tau?. Nu ti-e teama ca il poti pierde? - Nu! Azi l-am luat cu imprumut. - Nu e al tau? - A fost al bunicii mele si dupa ce implinesc 18 ani, va fi al meu. Bunica mi l-a lasat mostenire mie. Ana...

De-o parte a drumului ce trece prin mijlocul Fagetului, un mic orasel de la poalele dealurilor, se afla parcul reamenajat in urma cu cativa ani de catre primarie, iar de cealalta parte e birtul. Pana acum ceva vreme cand autostrada nu trecea la doar cativa kilometri de orasel, tot traficul despartea in zi de sarbatoare, orasul in doua: femeile si copiii de-o parte si barbatii de alta. (Varsta nu e o variabila care intra in aceasta poveste.) Macar duminica, ziua in care crestinul nu lucreaza, sa isi petreaca romanul vremea cu familia la aer ( sa iasa si ei din casa). Despre Alexis Zorba, personajul lui Nikos Kazantzakis, noua generatie (de critici si nu numai) a inceput sa zica ca e misogin. Pentru mine, care l-am descoperit pe Zorba in urma cu cateva decenii si care am trait intr-un orasel in care preponderent comportamentul barbatilor muncitori era la fel ca cel descris in roman, al batranului miner, nu as fi conceput un altfel de personaj. Cum ar fi fost Zorba care sa puna pe un ...

Mi-am propus să uit. unii oameni sfârșesc prin a uita tot. viața lor ștearsă cu un burete. nu e drept să trăiești într-un gol. Până și Dumnezeu vrea să uităm. 40 de ani în desert. în van. dacă s-ar inventa un vaccin care să-ți șteargă toate amintirile neplăcute te-ai vaccina? cele care stăruie și stăruie și stăruie în mintea ta. eu vreau să uit. ca o sinucidere partială. aș scoate din mintea mea toate cioburile tale fără ca tu să afli. ... dacă aș putea stapâni Uitarea.

Daca se vorbeste de calatoria in timp, primul lucru care iti vine in minte e intoarcerea in trecut. Se pare ca e mai tare dorinta de a-ti schimba existenta de azi decat a-ti imbunatati ziua de maine. Instinctual. Trecutul exista, e deja cunoscut, si dupa principiul " eu te-am facut , eu te omor" avem impresia ca putem face ce vrem cu el. Ei, dar modelele matematice (despre care am scris intr-o postare destul de recenta) nu vor sa se muleze inca pe dorinta noastra de a putea merge in trecut in schimb, ne dau speranta calatoriei in viitor. Ca sa ne aflam viitorul, multi dintre noi, chiar si in secolul XXI, am recurs la cateva practici neortodoxe, ba chiar mistice. In Turcia, exista cafenele in care o persoana iti poate citi viitorul in zatul de cafea. Acest obicei se pastreaza inca si la popoarele arabe, ghicitoarele in cafea fiind cunoscute in comunitati si invitate la intalnirile (de obicei) intre femei. Am incercat si eu de multe ori practica aceasta, ca pe o joaca, la o...

La una dintre serile de la libraria "La Doua Bufnite" s-a pus intrebarea (de catre o doamna spaniola) daca inainte de Revolutie cartile se procurau de pe piata neagra. Nu am raspuns, desi intrebarea putea fi adresata doar mie si unui domn ce "corespundeam" perioadei, restul auditorilor erau pana in maxim 35 de ani si nu cred ca vreun pusti de 6 ani sa-si fi cumparat "Scufita rosie" de pe piata neagra. De pe piata neagra iti cumparai alcool, tigari , cafea, sapun, blugi, casetofoane, magnetofoane. Viniluri. Despre carti nu am auzit pe nimeni sa fi "facut rost". O data pe saptamana, parca miercurea, baga marfa la librarie: o carte buna la pachet cu una- doua proaste. Saptamana de saptamana, in cativa ani am adunat cateva rafturi noi in biblioteca. A doua sursa de carti era mama unui coleg ce era bibliotecara. Cam toate cartile ce treceau prin mana colegului ajungeau si la noi. Cum "da si mie o musca" era ceva normal referitor la sa...

In urma cu cateva zile am asistat neputicioasa la un eveniment neplacut: unul dintre cei doi pisoi ai Contesei a disparut de acasa. Noi oamenii am devenit nervosi si suspiciosi, acuzand generatia tanara care obisnuieste sa "salveze" animalele libere ducandu-le in adaposturi sau apartamente bine echipate cu stalpi de un metru inveliti in sfoara in locul copacilor, cu litiere in locul ierbii sau al gropii de nisip, cu jucarii din plus animate de un elastic in locul pasarilor, soarecilor, cartitelor, sobolanilor care inca mai exista intr-o realitate paralela cu cea a blocurilor din beton. Insa drama cea mare a inceput cand, inca din prima zi, dupa ce a dat ocol locurilor unde obisnuia sa se joace cu geamanul sau, Beculet ( nume ce l-a primit dupa smocul alb din varful cozii) a inceput sa refuze mancarea, jucariile, plimbarile si s-a izolat oriunde ar fi putut vegeta. Intrase in starea asta destul de repede ca sa ne duca cu gandul ca probabil s-a inbolnavit si vazandu-l pe el ne...